Evaluarea capacității motrice - caracteristicile motricității la diferite vârste

- Motricitatea: exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul de procese şi mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplasează, detaşându-se faţă de un substrat, prin contracţii fazice sau dinamice sau îşi menţin o anumită postură prin contracţii tonice sau statice.

- ceea ce deosebeşte indivizii între ei este nivelul la care această funcţie se realizează, măsura în care ea face individul adaptat şi adaptabil la situaţiile complexe şi variate ale mediului – capacitate motrică

- Provenind din latinescul "capacitas", capacitatea reprezintă posibilitatea indivizilor de a reuşi în executarea unei sarcini sau a unei profesii (Pieron, 1968).

Capacitatea motrică cuprinde:

- componentele stabile: aptitudini, calităţi motrice, deprindri

motrice, structuri operaţionale, cunoştinţe, experienţă;

- componentele de stare: motivaţie, stări emoţionale, care pot favoriza, reduce sau bloca exprimarea capacităţii motrice;

"Capacitatea motrică este ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structura şi dozare"

- Terminologia educaţiei fizice şi sportului Capacitatea motrică, reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice (priceperi si deprinderi), condiţionat de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice, indicii morfo- funcţionali, procesele psihice (cognitive, afective, motivaţionale) şi procesele biochimice metabolice, toate însumate, corelate si reciproc condiţionate, având ca rezultat efectuarea eficientă a acţiunilor şi actelor solicitate de condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice

1. Motricitatea copiilor sugari

- Reacţiile au caracter primar

- Activitatea motrică a noului născut se realizează printr-un consum energetic mare, ceea ce determină şi apariţia timpurie a oboselii

- Formele de deplasare sunt foarte diverse: rostogolirea din decubit dorsal în decubit ventral şi invers, apoi cu târârea prin mişcări corelate instinctiv, deplasarea cu sprijin pe palme şi genunchi, ca în final să se ridice în stând susţinut, încearcă sa efectueze primii paşi.

- Mişcări de redresare a corpului, de rotaţie a trunchiului, a tentativelor de aşezare sau de ridicare în picioare, musculatura trunchiului si a extremităţilor se va întări progresiv, pregătind menţinerea poziţiei bipede.

- Influnţeaza forma şi structura segmentelor corporale, dar contribuie şi la lărgirea câmpului vizual şi implicit la dezvoltarea intelectuală.

- Dezvoltarea echilibrului - H. Wallon (1959)

- De la mişcările ele agăţare de grilajul păluţului, ţarcului, se trece la poziţia bipedă, copilul reuşind chiar să meargă la un moment dat

- Deplasare specifică vârstei, cu picioarele uşor depărtate şi vârfurile orientate spre exterior, cu braţele depărtate de corp pentru echilibrare, este savurată de copil, deoarece îi oferă noi impresii în conturarea cunoaşterii propriilor posibilităţi.

2. Motricitatea în prima copilărie

-perioada antepreşcolară (1-3 ani)

- Dezvoltare activă a emisferelor cerebrale, favorizează procesele de învăţare, adaptare si emancipare relativă

- Bloom considera că până la 3 ani omul achiziţionează 60% din experienţa fundamentală de viată

- Deprinderea motrică de bază care marchează debutul acestei etape a ontogenezei este mersul

- Mersul la 1 an, 1 an şi jumătale este descris sugestiv prin următoarea formulă "copiii merg căzând, în vreme ce adulţii cad mergând" (Breniere şi Brill, 1988)

- Între 2 şi 3 ani diminuează contracţiile în paralel cu îmbunătăţirea echilibrului, cu sincronizarea musculară şi cu mişcările braţelor

- Mersul: însuşirea mersului parcurge trei etape:

- la 1 an - mersul iniţial;

- după 7 ani - mersul adult.

- ani - mersul optimal;

- Alergarea: faza de săltare, fără sprijin pe sol a membrelor inferioare, ceea ce solicită un plus de forţă şi de echilibru, între 15-18 luni apar primele încercări de alergare, viteza crescând progresiv de la 2 m/s la 2 ani, la 5 m/s la 7 ani.

- Creşte viteza, mişcarea braţelor este mai coordonată, piciorul de sprijin se extinde complet iar oscilaţiile laterale ale corpului încep să diminueze

- Aruncarea ca deprindere, se supune aceleiaşi dezvoltări ierarhice, caracteristica de început reprezentând-o limitarea mişcării din articulaţia colului.

- Poziţia întregului corp la vârsta de 2-3 ani este mai curând statică, cu o uşoară mişcare corporală de acompaniere a braţului (spre înainte).

- Copilul îşi dezvoltă şi structurile -premisă ale sarilurii. După vârsta de 1 an şi jumătate apar primele faze de săltare, succesiuni de impulsii pe 2 picioare, în care acestea nu lucrează la unison şi braţele rămân slatice.

- La vârsta de 3 ani (si chiar mai devreme) copilul pregăteşte săritura. Coexistă, de asemenea, si alte tipuri de mici sărituri (pe 1 picior sau pe 2) sau galopul.

- Lovirea cu piciorul a mingii este o altă acţiune motrică care se realizează la început, din stând şi mai târziu din deplasare.

- Gesell afirmă că imediat după vârsta de 2 ani, copilul poate lovi cu piciorul, cu următoarele rezerve:

- mişcare limitată a piciorului;

- poziţie rectilinie a trunchiului;

- amplitudine limitată a mişcării;

- lovitura esle lipsita de forţă.

- rolul jocului foarte important

3. Motricitatea în a doua copilărie

- perioada preşcolară (3-6 ani)

- "vârsta de aur a copilăriei"

- Dezvoltarea fizică înregistrează progrese evidente (la 4 ani copilul are o înălţime dublă şi o greutate de 5 ori mai mare decât la naştere), creşte precizia mişcărilor.

- Angajarea cu predilecţie a uneia dintre cele 2 emisfere, fapt important pentru caracterul manualităţii copilului (ambidextru, dreptaci sau stângaci).

- Alergarea, săritura (cu toate variantele sale), târârea, caţărarea, exerciţiile de echilibru, suspendarea, balansarea, transportul obiectelor, aruncarea ele., domină repertoriul motric al preşcolarului.

- Alergarea se caracterizează printr-o fază de propulsie care se îmbunătăţeşte şi prin diminuarea forţelor de frânare.

- faza de amortizare capătă importanţă iar oscilaţiile verticale si laterale scad în amplitudine.

- Aruncarea cu un braţ de deasupra umărului capătă amplitudine, ce se însoţeşte de o rotaţie a centurii scapulare în plan orizontal.

- Poziţia corpului este în continuare statică dar mişcarea devine biarticulară; la 5-6 ani forţa aruncării creşte prin acţiunea trunchiului care însoţeşte mişcarea şi care se finalizează printr-o (flexie la nivelul bazinului. Organizarea posturală participă la aruncare.

- Săritura, copiii îşi ameliorează săriturile de tip "stângul-dreptul-dreptul-stângul", şi galopul. Debutul săriturii în lungime se realizează plasând un obstacol nu foarte înalt care să stimuleze desprinderea pe verticala

- Lovirea mingii cu piciorul de către preşcolari conduce la o proiecţie a balonului Ia 3 m la 5 ani (până la 6 m la 6 ani)