Istoria Educației Fizice și Sportului

Oamenii au studiat istoria dintr-o curiozitate firească de cunoaștere a trecutului și din convingerea că evenimentele istorice, ideile și acțiunile trecute reprezintă o experiență colectivă din care se pot trage învățăminte pentru activitatea prezentă și viitoare a societății. Prezentarea obiectivă a fenomenelor a conferit istoriei caracterul de știință a dezvoltării societății omenești. Întemeiată pe un fundament solid, istoria educației fizice și sportului este știința despre legile apariției și dezvoltării ideilor, a formelor organizatorice, a mijloacelor și metodelor de cultură fizică și sport, în funcție de condițiile economice, politice și culturale de viață ale societății.1 În acest context, educația fizică se prezintă ca un important domeniu al culturii ce reflectă în evoluția lui, succesiunea și variația concepțiilor despre ființa umană și despre viață, generate de gândirea filosofică a vremurilor. Pornind de la cunoașterea orânduirilor social-economice și politice, se poate distinge, în mod clar, cum acestea s-au reflectat în conținutul educației fizice și sportului. Astfel, istoria educației fizice a urmărit pas cu pas evenimentele politice, economice, religioase, militare, precum și evoluția concepțiilor sociale, juridice, filosofice, științifice, estetice, educative etc. Pentru a înțelege mai bine domeniul teoretic al cercetării istorice, este necesară definirea termenilor cu care acesta operează. Primul înțeles al termenului "istorie" îl oferă analiza etimologică a lui. Termenul provine din cuvântul grecesc "historia", care înseamnă cercetare, chestionare, investigare a unui martor ocular, și totodată, relatarea rezultatelor acestor acțiuni. Alături de acest termen, în limba greacă mai există și cuvintele "histoa" care înseamnă martor, judecător, cineva care știe și "historeo"2, care se traduce prin: a căuta, a (se) întreba, a cerceta.

Metoda istorică de cercetare aduce în prim plan dovada că educația fizică nu este o disciplină nouă, rezultat al unor concepții moderne asupra vieții individului și a societății, ci este o preocupare constantă, care a fost prezentă (în diferite grade), la toate popoarele și în toate timpurile. Ea este strâns legată și determinată ca formă, conținut și scop de realitățile economice, politice și sociale, de gradul de dezvoltare al științelor, al artelor și al educației

generale. Departe de a recomanda simpla înlănțuire de fenomene în educația fizică, principiul istorismului reclamă, în mod necesar, înțelegerea esenței fenomenelor prin eliminarea laturilor sau elementelor nesemnificative. În acest fel se realizează o cunoaștere veridică a acestor fenomene. Principiul istorismului mai presupune: studierea fenomenelor în legătura lor indisolubilă cu condițiile istorice sociale concrete care le-au generat; surprinderea legilor care stau la baza procesului de dezvoltare necontenită a unui domeniu, de la apariția sa și până în prezent; surprinderea ideii de progres. Studiul istoric în educație fizică se realizează în două moduri:

- "pe orizontală" - în care se utilizează metoda comparativă de colectare a datelor culese din teorie și sistemele "contemporane" (ale acelei perioade);

- "pe verticală"- surprinderea evoluției de-a lungul timpului a unui fenomen, proces,

sistem sau școală de educație fizică.

Istoriografia educației fizice are drept obiect de studiu lucrările despre apariția și evoluția educației fizice, despre sistemele de educație fizică și succesiunea istorică a acestora, din care trebuie să se desprindă următoarele: succesiunea sistemelor sau școlilor de educație fizică ce se substituie ideii de continuitate și progres; dezvăluirea temeiurilor sociale, psihologice și psiho-sociale ale acestor școli; dezvăluirea procesului de dezvoltare a acestor

sisteme și, mai ales, procesul contradictoriu, lupta dintre sisteme, criticile privind sistemele respective, unificarea tipurilor de scoli, precum și dăinuirea celor care răspundeau cel mai bine dezvoltării ființei umane într-un context social care, la rândul său, era și el într-o continuă dezvoltare.

Metoda istorică, în concordanță cu metodele amintite de stabilire a faptelor istorice, se înrudește și cu metoda biografică, a personalităților din domeniu care au contribuit la apariția, dezvoltarea și transformarea progresivă a sistemelor de educație fizică.

Ca urmare, istoria educație fizice trebuie privită din mai multe puncte de vedere:

- metodologic - metodele utilizate;

- instituțional - instituțiile care au reprezentat-o;

- al personalităților din domeniu;

- al relațiilor specifice domeniului și al celor interdisciplinare;

- al impactului social în diferite epoci;