Stilul Sportiv

Stilurile limbii constituie, de altfel, una dintre problemele capitale ale limbii literare. Luam notiunea de „stil” in acceptiunea ei generala, ca: „totalitate a particularitatilor pe care le prezinta limba unui grup social, a unei categorii profesionale, a unui gen literar sau stintiific”. Numarul, delimitarea si caracteristicile stilurilor ni se par a fi probleme inca deschise, pana la aparitita unor studii aprofundate consacrate fiecarui stil in parte.

Academicianul Iorgu Iordan accepta sase„specii” de stil:

1. literar propriu-zis sau artistic;

2. stiintific si tehnic;

3. publicistic;

4. oficial;

5. oratoric;

6. familiar;”

Tot el arata ca-n interiorul ficarei specii de stil „exisita aspecte mai mult ori mai putin diferite, dupa natura continutului operelor respective, care nu este , nu poate fi identic…”. Am putea adauga la aceasta observatie, ca diversitatea aspectelor din interiorul stilurilor variaza in raport cu fiecare stil in parte: limba operelor stiintifice si tehnice este mai complexa, decat aceea a lucrarilor oratorice.

In „Limba romana contemporana” , Iorgu Iordan considera ca limbajul sportiv este, in esenta , un aspect al limbajului tehnic: „avem a face cu un limbaj tehnic, cu o terminologie de specialisti, ca la o profesiune oarecare: sportivul este un adevarat tehnician, care , practicand o anumita indeletnicire, ii cunoaste toate secretele si utilizeaza termenii tehnici consacrati”. Este adevarat ca - prin numeroase caracteristici – limbajul sportiv se inrudeste cu acela al tehnicii si al stiintei. Dar, pe de alta parte, limba scrierilor sportive are unele afinitati evidente cu stilul publicistic si chiar cu acel artistic: ne referim in primul rand la exprimarea familiara si figurata, bine reprezentata in limbajul sportiv.

Prin trasaturi lexicale si sintactice proprii, precum si prin modul specific in care foloseste elemntele din celelalte stiluri – limba operelor sportive constituie, dupa parerea noastra, un stil independent al limbii, in continua evolutie si imbogatire.

Limbajul sportiv este cel mai nou dintre speciile stilului in limba romania. La 1 februarie 1880 apare primul periodic romanesc de specialitate, revista bilunara Sportul . In cel dintai numar al ei avem o enumerare aproximativ completa a disciplinelor sportive cunoscute, la acea data , in tara noastra: „Cursele de cai, esercitiele corpului, manegiul, crescerea si dresarea cailor, canotagiul, vanatoarea, billardul, patinagiul, gimnastica”.

Paisprezece ani mai tarziu, in 1894, lexicul sportiv se imogateste cu termeni ca mars, saritura in lungime, saritura in inaltime, paralele.

Nici periodicele sportive din anul 1894 nu arata un progres deosebit in constituirea noului stil; terminologia este inca extrem de saraca, iar conceptul de „sport” este inteles gresit. Se confunda jocurile (in sens restrictiv) cu sporturile. Totusi – lista de termeni-nume de sporturi care apare in revista Sportul este cu mult mai bogata decat aceea din publicatiile anului 1880 : alergarile pedestre, oina, natatiunea, nautica, cursele de calarie, vanatoarea, pescuitul, lupta corp la corp si tranta, sariturile la obstacole, tinta, datul pe gheata.

In mod masiv terminologia sportiva a patruns sau s-a format in limba romana abia in epoca dintre cele doua razboaie mondiale. Cauza principala care explica acest imprumut masiv de termeni ni se pare a fi aceea ca, in epoca dintre cele doua razboaie, au inceput sa se practice si la noi, in mod sistematic, majoritatea sporturilor de astazi. Numeroase periodice de specialitate care apar in aceasta perioada ajuta in mod hotarator la popularizarea terminologiei sportive.

S-a aratat ca terminologia sportiva romaneasca trebuie considerata, aproape fara exceptie de provenienta franceza. „Terminologia sporturilor – scria Iorgu Iordan – este, in marea ei majoritate, de origine engleza… Mai toate sporturile au venit din Anglia, prin urmare si termenii respectivi trebuiau sa vie tot de acolo. La noi, chiar cand ei isi pastreaza pronuntarea si grafia originara, nu poate fi vorba decat in mod cu totul exceptional de imprumuturi directe. Aproape totdeauna ne-a servit drept intermediar limba franceza” Parerea acesta, in general justa, trebuie acceptata totusi cu o rezerva: cu rezerva ca influenta engleza directa, necomparabila cu cea franceza, nu poate fi negata cu totul. Prezenta unor neologisme romanesti din domeniul sportiv care nu au corespondent decat in limba engleza, dovedeste ca influenta engleza directa asupra terminologiei sportive romanesti exista (de exemplu: centre-half, fr. demicentre)

Numarul termenilor sportivi din limba romana contemporana este apreciabil, ajungand la mai multe mii de elemnte; pentru o apreciere globala cat mai exacta am apelat la cel mai complet dictionar sportiv cunoscut de noi, Sportszotar, editat de Academia maghiara, care atesta circa 13.000 de cuvinte-titlu, cam aceleasi si in limba romana. Cifra nu ramane insa concludenta daca tinem seama ca in lucrarea amintita au fost incluse, ca articole independente, numeroase sintagme ale stilului sportiv( expresii, locutiuni), iar, pe de alta parte, ca termenii sportivi polisemantici figureaza de mai multe ori in lucrare, fiecare sens al cuvantului sportiv polisemantic fiind atestat in cadrul diciplinei careia ii apartine. Terminologia romaneasca se afla intr-un stadiu de imbogatire atat de mare, incat tentativa de a face aprecieri statistice exacte asupra ei este nu numai temerara ci cu totul imposibila. De altfel, mai semnificativa decat aprecierea globala, statistica, ni se pare sistematizarea terminologiei sportive pe domenii si sfere de circulatie. Din aceste doua puncte de vedere termenii sportivi pot fi impartiti in urmatoarele categorii: