Homeopatia

Homeopatia (scrisă și homoeopatie; provine din limba greacă, homoios = același sau asemănător, pathos = suferință) este un sistem de medicină bazat pe ideea de „lasă să se vindece de asemenea”, în latină: „similia similibus curentur”. A fost fondată de medicul german Samuel Christian Friedrich Hahnemann (1755-1843) în 1796 cu „Eseu despre un nou principiu curativ pentru determinarea puterii curative a medicamentelor, cu câteva priviri asupra celor cunoscute până acum” (1). Hahnemann nu a folosit adjectivul „homeopat” până în 1807, iar substantivul homeopatie a apărut pentru prima dată în prima ediție a operei sale magistrale, Organon of Medicine, publicată în 1810. Organonul a avut în cele din urmă 6 ediții, ultima dintre care a fost publicată la aproape 80 de ani postum în 1921 (2).

Rădăcinile homeopatiei sunt astfel empirice, iar unii istorici ai medicinei (în special Harris Coulter) au analizat istoria medicinei în termeni de dialectică între tendințele de gândire holistice „empirice” și reducționiste „raționaliste”. Ambele se găsesc în corpus hipocratic. Școala empirică s-a dezvoltat prin gândirea lui Celsus prin Paracelsus, van Helmont, Sydenham, Laennec și Hahnemann, în timp ce școala raționalistă este reprezentată de Galen, Boerhaave, Brown, Virchow și Bernard. Potrivit lui Coulter, cel puțin în Statele Unite, școala raționalistă este acum dominantă, iar acest lucru a dus la o criză în medicină, inclusiv costurile acesteia și prevalența ridicată a bolii iatrogenice.

Hahnemann a delimitat două abordări principale ale tratamentului medical: metoda homeopatică și metoda alopată sau enantiopatică (bazată pe „contraria contrariis”: contrariile se opun). Hahnemann a fost cel care a inventat cuvintele homeopatie și alopatie. Acest din urmă termen este acum uneori, incorect, folosit pentru a se referi la toată medicina convențională.

În „Eseu despre un nou principiu curativ...” el descrie trei abordări fundamentale ale tratamentului bolii. Prima, „a înlătura sau a distruge cauza fundamentală” este „cea mai ridicată”. Al doilea, în care „s-au căutat înlăturarea simptomelor prin medicamente care produceau o stare opusă”, el s-a opus ferm, spunând mai departe „Îi rog pe colegii mei să renunțe la această metodă (contraria contrariis) în bolile cronice”. „Atunci nu rămâne nimic decât să testăm medicamentele pe care dorim să le investigam pe corpul uman însuși” (4).

Referințe la ambele metode de tratare a bolii pot fi găsite în corpus hipocratic, de exemplu: „Boala se vindecă prin contrarii; pentru fiecare boală există ceva potrivit; deci, pentru ceea ce este cald prin fire, dar îmbolnăvit de frig, există ceva care să-l încălzească și așa mai departe. Acesta este un alt mod: prin mijloace similare (homoia) apare o boală și prin administrarea unor lucruri similare se reface sănătatea din boală; de exemplu, aceeași care provoacă straniu care nu era acolo înainte, atunci când este acolo, o va face să se oprească. La fel apare tusea, ca stranguria, și se oprește cu aceleași lucruri.” (5). Ideile de homeopatie au fost prefigurate și de medicul elvețian Theophrastus von Hohenheim (1493-1541), mai cunoscut sub numele de Paracelsus, care spunea, de exemplu, „toate substanțele sunt otravă, nu există nici una care să nu fie otravă, este doza care distinge o otravă de un medicament'(6).

Dar, fără îndoială, insistența lui Hahnemann de a baza medicina pe date empirice, derivate din experimente umane, constituie cea mai mare contribuție a lui și este cheia de boltă a lucrării sale. Din principiul Similia rezultă logic că, dacă se dorește să știe ce poate vindeca o substanță, trebuie mai întâi să știi ce poate provoca. Pentru a înțelege efectele medicamentelor asupra oamenilor sănătoși, Hahnemann a efectuat experimente voluntare, iar homeopatia este prima formă de medicină care a aspirat să se bazeze doar pe dovezile empirice din studii clinice. După cum însuși Hahnemann a recunoscut, el a fost primul care a propus testarea medicamentelor pe voluntari sănătoși - acest lucru fusese propus de naturalistul elvețian Albrecht von Haller (1708-1777) - dar Hahnemann a fost primul care a propus utilizarea sistematică a medicamentelor pe astfel de date.

Hahnemann însuși a efectuat un total de 99 de teste cu o gamă largă de substanțe pe indivizi sănătoși și le-a publicat în Materia Medica Pura și Bolile cronice. Pruefung este tradus în mod tradițional în engleză ca „dovedire”, dar termenul mai recent de studiu patogenetic homeopat (HPT) este mai potrivit. Un număr semnificativ de HPT au fost publicate ulterior de pe vremea lui Hahnemann: o revizuire sistematică a literaturii de limbă engleză, germană, spaniolă, franceză, portugheză și olandeză între 1945 și 1995, a găsit 156 de HPT pe 143 de medicamente, implicând 2815 voluntari (11).

HPT nu sunt singura sursă de informații de prescriere, celelalte surse principale sunt toxicologia și experiența clinică, denumite uneori „ab usu in morbis” (din utilizarea în boală). Fosforul, de exemplu, este un medicament homeopatic important asociat cu o literatură toxicologică largă, inclusiv cu expunerea industrială cronică. La fel și pentru alte substanțe toxice utilizate în homeopatie, de exemplu arsenicul sau Nux vomica (care conține stricnină). Un număr considerabil de simptome înregistrate în materia medicală homeopatică nu pot fi urmărite la HPT sau surse toxicologice, iar acestea provin din experiența clinică. În multe cazuri, proveniența lor nu este clară, iar acest lucru a fost un motiv de îngrijorare.

În practică sunt utilizate mai multe tipuri distincte de homeopatie. Principalele tipuri sunt homeopatia „individualizată” sau „clasică”, homeopatia „clinică”, „drenajul” și conceptul aferent de homotoxicologie și izopatie. În homeopatia individualizată, de obicei, un singur medicament homeopat este selectat pe baza „imaginei simptomelor” totală afișată de un pacient, inclusiv a caracteristicilor mentale, generale și constituționale. În homeopatia clinică, unul sau mai multe medicamente homeopatice sunt administrate pentru situații clinice standard sau diagnostice convenționale - uneori mai multe medicamente homeopatice sunt combinate într-o formulare fixă („complexă”). Izopatia este utilizarea diluțiilor homeopate de alergeni sau agenți infecțioși sau toxici cauzatori. Homotoxicologia fondată de HH Reckeweg și drenajul homeopatic introdus de Antoine Nebel și Léon Vannier sunt abordări înrudite. Boala este interpretată ca intoxicație sau autointoxicare și o expresie a efortului defensiv al organismului și detoxifiere se realizează cu medicamentele homeopatice. Medicina antroposofică, o abordare fondată de R Steiner și I Wegmann care integrează medicina convențională cu influența sufletului și a spiritului, folosește adesea medicamente homeopate, deși nu de obicei pe baza similitudinii.