Serviciile de Sănătate în România

Introducere

În România, serviiciile de sănătate sunt foarte importante, ca în orice economie, deoarece viaţa întregii omeniri depinde de ele. Deşi nu dispunem de spitale şi echipamente moderne avem mulţi medici bine pregătiţi.

Infrastructura pentru servicii de sănătate, sociale şi pentru situaţii de urgenţă

În ultimii 15 ani România s-a confruntat cu un proces socio-demografic complex. Scăderea natalităţii, a mortalităţii generale şi emigrarea populaţiei tinere au condus atât la îmbătrânirea populaţiei în vârstă de muncă, cât şi la scăderea populaţiei totale a ţării cu 1,5 milioane locuitori în ultimii 10 ani, ajungând la 21.623.849 locuitori la 1 iulie 2005. Toate aceste aspecte au condus la reducerea dimensiunii populaţiei active (de la 51,5% în 1999 la 45,55% în 2005) şi au impus o regândire a sistemului serviciilor de sănătate şi de protecţie socială, în vederea prelungirii vieţii active a populaţiei atât din punct de vedere al calităţii serviciilor oferite cât şi al dotărilor infrastructurale.

Astfel, legea pentru reformă în domeniul sănăţăţii, aprobată prin Legea nr. 95/2006 are ca obiectiv reglementarea serviciilor în domeniul sănătăţii publice, urmărind eficientizarea furnizării acestora. Prin aceasta se promovează dezvoltarea unui sistem modern pentru tratament şi prevenţie, accesibil tuturor categoriilor de oameni, precum şi a unui sistem eficient pentru situaţii de urgenţă.

În ceea ce priveşte tipurile de unităţi sanitare, acestea sunt organizate pe baza mai multor criterii, în funcţie de nivelul teritorial la care functionează şi de gradul de specializare. Din punct de vedere teritorial, spitalele pot fi judeţene, municipale, oraşeneşti şi mai recent comunale. În funcţie de specificul patologiei, spitalele se organizează şi funcţionează ca spitale generale, de urgenţă, de specialitate şi pentru afecţiuni cronice. Din punct de vedere al proprietăţii, acestea pot fi spitale publice, private, sau spitale publice în care funcţionează şi secţii private.

Prin urmare, la nivel local (comuna, municipiu, oraş), funcţionează spitale generale (care au în structura, de regula, doua dintre specialităţile de baza, respectiv medicina interna, pediatrie, obstetrică-ginecologie, chirurgie generală). Gradul de complexitate creşte în concordanţă cu categoria spitalului (clinic, judeţean, de urgenţă), acestea furnizând servicii specializate unei arii teritoriale mai largi, urgenţelor şi cazurilor grave, care nu pot fi rezolvate la nivelul spitalelor locale.

Majoritatea clădirilor care adăpostesc aceste unităţi sanitare, precum şi echipamentele care le deservesc sunt într-o stare precară, necesitând investiţii importante pentru a oferi populaţiei servicii la nivelul standardelor în domeniu. Cele mai multe dintre aceste unităţi sunt în proprietate de stat. Clădirile sunt în patrimoniul autorităţilor locale (consiliilor locale/judeţene), acestea având obligaţia de a le întreţine şi reabilita, iar coordonarea resurselor materiale şi umane se realizeaza la nivelul Ministerului Sănătăţii Publice. Echipamentele sunt achizitionate din bugetul de stat, sub coordonarea Ministerului Sănătăţii Publice. Spitalele îşi pot achiziţiona echipamentele de care au nevoie, dar bugetul autorităţilor locale este insuficient, fiind în principal alocat pentru finanţarea cheltuielilor de reabilitare şi întreţinere, care intră în responsabilitatea lor şi, prin urmare, achiziţionarea de echipamente rămâne pe ultimul plan.

În România, conform Anuarului Statistic 2005, existau 422 spitale publice, cu 142.377 paturi şi 11 spitale private cu 6504 paturi, cu o medie de 6,6 paturi la 1.000 locuitori, depăsind astfel media UE, de 6,1 paturi/‰, dar clădirile care le adapostesc necesită reabilitare, iar în ce priveste calitatea serviciilor furnizate, aceasta este sub standardele UE. Pe Regiuni, Bucureşti - Ilfov, cu 10,45 paturi/1000 loc, Vest, Nord -Vest şi Centru au o dotare cu paturi de spital supradimensionată (7,4‰, 7,33‰ si 7,21‰).

Privatizarea asistenţei medicale primare a condus la scindarea legăturii dintre asistenţa medicală primară, secundară şi terţiară, ducând la o scădere globală a performanţelor sistemului de sănătate. Medicii de familie nu au putere financiară pentru a-şi asigura dotările minime necesare, ceea ce face ca multe cazuri care ar fi putut fi tratate ambulator, să ajungă în spitale pentru investigaţii de rutină. De aceea, atât durata, cât şi costurile de spitalizare cresc.

Infrastructura spitalicească are o situaţie precară, majoritatea spitalelor care necesită reabilitare fiind mai vechi de 50 sau 100 ani. Multe spitale funcţioneaza în clădiri care nu au autorizaţie de funcţionare (Regiunea Sud Vest - 94%, Regiunea Nord Vest - 86% si Vest - 70%), ceea ce afectează calitatea serviciilor oferite şi siguranţa pacienţilor spitalizaţi. Regiunea Centru are cel mai mare număr de clădiri fără evaluare în caz de cutremur – 70%. De asemenea, în fiecare regiune există clădiri spitaliceşti revendicate, cele mai multe fiind în Regiunea Vest (16%) şi cele mai puţine în Sud Vest (4%). Serviciile de sănătate se confrunta cu probleme operaţionale şi ca urmare a echipamentelor şi utilităţilor depăşite tehnic şi moral – din camere de boiler, spălătorii, bucătării, şi din alte infrastructuri conexe care asigura funcţionarea spitalului, acestea fiind mai vechi de 25 ani în majoritatea cazurilor.

Finanţarea sistemului de sănătate

Finanţarea unui sistem de sănătate se referă la modul în care sunt colectate fondurile necesare desfăşurării activităţii în sectorul sanitar, precum şi la modalitatea în care aceste fonduri sunt alocate şi apoi utilizate. Modalitatea de finanţare aleasă, combinată cu tipul de organizare a sistemului sanitar, determină cine are acces la îngrijirile de sănătate, costul acestor îngrijiri, eficienţa productivă şi nu în ultimul rând calitatea serviciilor oferite. Toate aceste rezultate intermediare, la rândul lor, determină

rezultatele finale ale oricărui sistem de sănătate: starea de sănătate a populaţiei, protecţia financiară contra riscurilor şi nu în ultimul rând gradul de satisfacţie a consumatorilor de servicii

Exista cinci modalităţi principale de finanţare a sistemelor de sănătate:

- finanţarea de la bugetul de stat;

- finanţarea prin asigurările sociale de sănătate;

- finanţarea prin asigurările private de sănătate;

- finanţarea prin plăţi directe;

- finanţarea comunitară.

Fiecare dintre ele are desigur avantaje şi dezavantaje. Legat de aceastea, două aspecte trebuie subliniate de la început: în primul rând, puţine ţări folosesc o singură metodă de finanţare, în cele mai multe cazuri există mai multe surse de finanţare a cheltuielilor pentru sănătate; în al doilea rând, nici una din aceste metode nu este ideală şi nu poate furniza o soluţie magică, care să rezolve problemele acute cu care se confrunta finanţarea sănătăţii, mai ales în ţările sărace.