Aristotel - etică nicomahică

I

Aristotel incepe investigatia sa cu privire la ce este binele printr-o observaţie care ţine în primul rând de o posibilă irarhie a scopurilor urmărite. Pe această cale el ajunge la concluzia că în fiecare domeniu al activităţii umane există un scop ultim în raport cu care, celelalte scopuri pe care dorim să le atingem sunt mijloace. Astfel, în domeniul medicinei, efectuarea unei operaţii, prescrierea unui tratament, sunt toate mijloace pentru atingerea unui scop ultim care este salvarea vieţii. La fel stau lucrurile cu strategia militară pe care Aristotel o dă exemplu. Scopul este acela de a câştiga bătălii. În vederea îndeplinirii acestui scop urmărim nişte scopuri intermediare, sau relative, cum au mai fost ele numite. Urmărim astfel să confecţionăm frâie, să învăţăm să călărim, etc.

În concluzie, în toate domeniile se poate stabili o ierarhie a scopurilor.

II

Care ar fi scopul ultim în raport cu care le urmărim noi pe toate celelalte ? Acest scop este evident binele. Există oare o ştiinţă care să se ocupe de descoperirea şi cunoaşterea acestui bine ? Da. Aceasta este politica. Scopul pe care Aristotel îl impune iniţial acestei discipline vizează rolul pe care aceasta ar trebui să îl joace în societate. Politica este acea ştiinţă căreia celelalte (retorica, dreptul) îi sunt subordonate. La fel ca şi Platon , Aristotel consideră că este cu adevărat important să caute binele la nivelul cetăţii, adică binele pentru toţi, pentru că acesta va fi şi binele pentru fiecare.

III

Cercetarea acestui bine nu trebuie extinsă nejustificat. Trebuie urmărit binele şi nu trebuie găsite răspunsuri la toate întrebările posibile. Aristotel este conştient de marea diversitate în care concepţiile despre bine se prezintă şi este de asemenea conştient de riscul pe care acestea îl prezintă : acela de a considera (aşa cum considerau sofiştii, dar poate şi unii reprezentanţi ai relativismului de azi) că binele este un rezultat al convenţiei.Pe de altă parte filosoful pare să fie conştient şi de faptul că subiectul moralei nu este unul precis precum cel al matematicii şi că între natura subiectului cercetării şi gradul de precizie al demonstraţiei există o evidentă corelaţie : cu cât obiectul e mai precis delimitat (cazul matematicii) cu atât şi demonstraţia e mai precisă. Cercetarea întreprinsă aici este despre un subiect imprecis delimitat, general şi putem asuma că şi demonstraţia va fi în termeni generali. De asemenea cercetarea sa nu vizează cadrul teoretic. Aristotel consideră că obiectul cercetarii sale este unul practic.

În ce priveşte auditoriul ideal pentru tipul de prelegere prezentat de Aristotel putem spune că acesta trebuie să fie raţional, să ştie să se controleze. Cu privire la vârsta acestui membrilor auditoriului ne-am putea lăsa păgubaşi de la a doua pagină deoarece el afirmă iniţial că tinerii nu sunt un bun public pentru că le lipseşte experienţa vieţii practice. Câteva fraze mai târziu Aristotel pare să revină şi să ne asigure că se referă la o tinereţe nu în ani de viaţă, ci în calitatea acestor ani de viaţă. Dacă un tânăr a fost însă raţional şi chibzuit se poate încumeta să citescă cu încredere mai departe.

IV

Dacă politica este ştiinţa care studiază scopul final- binele, atunci trebuie să investigăm natura acestui bine. Metoda pe care trebuie să o adopte este aceea de a porni de la lucruri cunoscute către principii. Şi aici apar consideraţii cu privire la acela care va fi capabil să

înţeleagă mesajul său : acesta ar trebui să îşi formeze bune deprinderi morale în prealabil precum şi o capacitate proprie de a judeca, după cum deducem din citatul din Hesiod.

V

Oamenii concep binele în funcţie de modul lor de viaţă. Un atlet consideră că binele este câştigarea cursei, un om de afaceri consideră că binele este sporirea profitului. Binele este ceea ce le produce o plăcere. Aristotel consideră că este apanajul mulţimii obtuze să se orienteze exclusiv pe plăcerile trupeşti care o condamnă la un mod de viaţă animalic. Există însă şi un mod mai elevat de a concepe binele : ca pe o onoare, dar cum aceasta ţine exclusiv de un context social (« ea pare să aparţină mai mult celor care o oferă mai mult decât celor care o primesc ») ea nu poate fi considerată ca fiind binele căutat de filosof.

VI

Înainte de a trece la examinarea propriu-zisă a binelui Aristotel face referire la alte poziţii exprimate anterior cu privire la acest subiect. Cel mai important reprezentant pentru poziţiile concurente cu privire la natura binelui este Platon.

Platon este cel care a introdus doctrina ideilor şi Aristotel nu este de acord cu el şi decide îşi susţină ideile în ciuda relaţiei de prietenie care îl leagă de acesta pentru că adevărul este mai important decât prietenia. Astfel, filosoful va face o critică a doctrinei ideilor sugerând pe de o parte că acestea reprezintă un model explicativ incomplet pentru că nu putem avea o idee, o formă a posteriorităţii şi a anteriorităţii şi nici una pentru numere. În ce priveşte ideea de bine acesta nu este de susţinut pentru că binele se poate defini prin mai multe categorii. În funcţie de timp este oportunitate, în funcţie de cantitate este măsură, în funcţie de calitate este virtute. Dacă binele ar fi fost ceva unic şi deci dacă ideea de bine a la Platon ar fi sutenabilă el ar fi fost introdus într-o singură categorie.

Faptul că binele este o idee- şi deci este imaterial nu îl califică drept bine suprem pentru că la fel cum albul nu este mai alb pentru că dăinuie indefinit în timp, la fel şi binele nu este mai bun pentru că este atemporal. Aristotel însă este conştient de faptul că atemporalitatea nu este singura caracteritică a ideii de bine, a binelui în sine.

Polemica cu doctrina ideilor continuă şi Aristotel aduce în discuţie utilitatea cunoaşterii binelui ca bine, a binelui absolut pentru a ajunge la concluzia ca ceea ce îl interesează nu este acest tip de bine ci binele realizabil.