Ceremonialul funerar - Practici mitico-rituale

Înmormântarea este un ritual de trecere, ce are rolul de a marca un moment de criză prin care trece orice om, asigurând însă, în același timp, rămânerea persoanei în interiorul grupului căruia îi aparține. Ceremonialul funerar, ca ritual de trecere, este alcătuit atât din elemente de rit ,,rituri de prag, rituri de separare, rituri de agregare la lumea strămoșilor, cât și din elemente de mit precum mitul marelui drum, mitul urselor, mitul solar sau mitul morții ca nuntă’’ .

Ceremonialul funebru capătă de-a lungul timpului caracteristicile unui adevărat spectacol al morții, acest lucru fiind determinat tocmai de faptul că moartea a fost și a rămas un mare mister pentru om. Dincolo de timp, moartea poate fi definită ca ,,transformarea absolută, o transformare determinată de depășirea unor etape succesive și obligatorii, dar și de trecerea de la o lume cunoscută, familiară, la o lume presupusă’’ .

Moartea este resimțită prima dată ca o despărțire definitivă de familie și de colectivitate. Ultimele clipe ale vieții trebuie scurse în liniște deplină, cel care este pe moarte este înconjurat de cei dragi și de cei apropiați, dar ei nu trebuie să plângă. Cei care au fost certați sau supărați cu persoana își cer iertare, se împacă, pentru ca el să poată pleca pe lumea cealaltă liniștit. Cele mai apropiate persoane, mai ales soțul sau soția și copiii, își țin mâna dreaptă sub perna sa, pentru a ușura ieșirea sufletului. Se spune că persoana respectivă nu poate muri și se chinuie până nu-i vede pe toți cei dragi la căpătâiul său.

După ce persoana moare, femeile jelesc persoana respectivă în ogradă sau prin locurile pe care le frecventa cel dispărut. În aceste ,,jelete’’, femeile vorbesc despre mort, despre părțile pozitive ale vieții călătorului. După aceea, femeile încep ,,să strige’’, vorbindu-i mortului dar și neamului despre durerea provocată de locul gol lăsat în urma sa. De asemenea, sunt invocați și morții mai vechi ai familiei, pentru a-i ieși în cale și pentru a-l primi în lumea lor pe cel decedat.

Aceste ,,jelete, strigăte’’ se repetă de câte trei ori în cele trei zile în care defunctul rămâne acasă: dimineața, la amiază și seara, având un caracter obligatoriu.

Cât timp mortul stă în casă, aproape tot satul se perindă la el, aducând lumânări și flori. Lumânările și florile sunt date de pomană unei femei sau unui bărbat, după cum a fost cel care a murit. Femeile venite îl vor jeli, putând transmite prin acest lucru mesaje celor care deja au murit. Mesaje sunt de cele mai multe ori legate de greutățile sau bucuriile prin care trec cei rămași în viață. Imediat după acest ritual, se începe pregătirea mortului pentru ultimul său drum.

Întâi de toate are loc ,,scalda’’ . La acest moment trebuie să participe și una din femeile de la zori. După aceea defunctul este așezat pe pat sau pe masă, cu picioarele spre usă, iar într-un săculeț de pânză care se va pune în buzunarul hainei sau al rochiei se introduc: un pieptăn, o oglindă, o batistă, un tăciune stins, un fir de lână albă, o lumânare și monede. Mortului i se leagă gura și picioarele iar peste față i se pune o pânză albă.

În prima seară a mortului, femeile de la zori vor ornamenta pe margini și în diagonală, cu fir roșu și negru, pânza. Tot în această seară ele fac ,,statul și gulerele’’ . În dimineața următoare, înainte de răsăritul soarelui, cele trei femei de la zori vin la casa mortului și li se dă o lumânare aprinsă. Ele se așează fie pe un loc mai ridicat din curte, fie la trei din colțurile casei, cu fața spre răsărit și cântă zorile specifice acestui moment. În acest timp femeile din casă jelesc mortul. Seara femeile se întorc la casa decedatului și cântă zorile de seară.