Clasificarea morfologico-tipologică a limbilor - Clasificarea genealogică a limbilor lumii

1. Conceptul de tip lingvistic

Clasificarea tipologică se realizează în baza asemănării structurale a limbilor, evidențiindu-se identitățile formale sau „moduri identice de organizare a materialului lingvistic”. Noțiunea „structură” semnifică ansamblul de relații ce se stabilesc între unitățile lingvistice, modul de organizare a acestora. Potrivit concepției savantului francez E.Benveniste, „odată ce am admis faptul că limba este un sistem, nu ne rămâne decât să-i analizăm structura. Fiind alcătuit din unități care se condiționează reciproc, fiecare sistem se deosebește de celelalte prin ordonarea internă a unităților sale, ordonare care reprezintă propria sa structură”.

Clasificarea tipologică (morfologică și sintactică) este fundamentată pe conceptul „tip lingvistic”, definit în raport cu alte concepte (clasă de limbă, tip al corespondențelor). Tipul lingvistic presupune un număr relativ redus de trăsături structurale comune limbilor ce pot aparține unor familii de limbi diferite, pe când fiecare limbă concretă posedă numeroase particularități ce o deosebesc de alte idiomuri. Tipurile de limbi pot fi deduse în baza unor serii diferite de particularități lingvistice: tipurile generale dezvăluie trăsăturile sistemice și raporturile ierarhice în cadrul sistemelor, pe când tipurile particulare, ale subsistemelor, evidențiază trăsăturile unor niveluri aparte. Conceptul clasa de limbi presupune totalitatea de limbi ce constituie tipul respectiv. La caracterizarea acestora se operează cu noțiunea „model” ce denotă o anumită funcție categorială. Cercetarea este orientată, cu precădere, spre a releva echivalența unor asemenea funcții în diverse limbi.

2. Clasificarea morfologico-tipologică a limbilor. Tipurile izolant, aglutinant, flectiv, incorporant

„Clasificarea morfologică a limbilor”, arătând neconsecințele trifurcației în limbi izolante, aglutinative și flexionare (Schlegel, W. Humboldt, Schleicher), precum și defectele celorlalte sisteme propuse (Bopp, Donaldson, Steinthal), ajunsese la concluzia, că o clasificare morfologică serioasă, dacă vom admite chiar că este posibilă, rămâne totuși deocamdată un desideratum.

Clasificarea tipologică (morfologică) a limbilor, bazată pe date morfologice indiferent de apropierea genetică sau spațială, bazându-se exclusiv pe proprietățile structurii lingvistice. Clasificarea tipologică a limbilor încearcă să acopere materialul tuturor limbilor lumii, să reflecte asemănările și diferențele lor și, în același timp, să identifice posibile tipuri de limbă și specificuri ale fiecărei limbi sau grup de limbi similare tipologic, bazându-se pe date nu numai din morfologie, ci și din fonologie, sintaxă, semantică.

Baza pentru includerea unei limbi în clasificarea tipologică a limbilor este tipul de limbă, adică o caracteristică a proprietăților fundamentale ale structurii sale. Cu toate acestea, tipul nu este implementat în limbă absolut; în realitate, în fiecare limbă sunt reprezentate mai multe tipuri, adică fiecare limbă este polipolitică. Prin urmare, este necesar să spunem în ce măsură un tip sau altul este prezent în structura unei limbi date; pe această bază, se încearcă obținerea unei interpretări cantitative a caracteristicilor tipologice ale limbii.

Următoarea clasificare tipologică a limbilor este cea mai acceptată:

1. Limbi izolatoare (sau amorfe): se caracterizează prin absența unor forme inflexionale și, în consecință, a unor afixe u200bu200bformative. Cuvântul din ele este „egal cu rădăcina”, de aceea asemenea limbaje sunt uneori numite limbi rădăcină. Legătura dintre cuvinte este mai puțin gramaticală, dar ordinea cuvintelor și semantica lor sunt semnificative din punct de vedere gramatical. Cuvintele lipsite de morfeme aferente sunt izolate între ele ca parte a propoziției, de aceea aceste limbi se numesc izolatoare (acestea includ chineza, vietnameza, limbile din Asia de Sud-Est etc.). În structura sintactică a propozițiilor unor astfel de limbi, ordinea cuvintelor este extrem de importantă: subiectul se confruntă întotdeauna cu predicatul, definiția înainte de a fi definit cuvântul, complementul direct după verb (cf. în chineză: Gao Shan „munți înalți”, dar Shan Gao - „munți înalți” );

2. Aplicarea limbilor, în gramatica cărora afixele joacă un rol important. Legătura dintre cuvinte este mai gramaticală, cuvintele au afixe u200bu200bmorfogeneză. Cu toate acestea, natura relației dintre afix și rădăcină și natura sensului transmis de afix în aceste limbi poate fi diferită. În această legătură, limbile de tip flexiv și aglutinativ se disting în limbile de fixare:

a) Limbile afective sunt limbi care se caracterizează prin multifuncționalitatea morfemelor aferente (cf. în limba rusă, inflexiunea -a poate transmite semnificațiile gramaticale ale unui număr în sistemul de declinare a substantivelor: un zid de unitate și o pluralitate de oraș; țară singulară, tija orașului, vinul și clanul: soțul / soția). Prezența unui fenomen de fuziune, adică. întrepătrunderea morfemelor, în care granița dintre rădăcină și afix devine imposibilă; „Inflexiune internă”, care indică forma gramaticală a cuvântului (cf. germana Bruder „fratele” - „frații” Brueder); un număr mare de tipuri de declinare și conjugare nemotivate fonetic și semantic. Limbile influente includ toate limbile indo-europene;

b) Limbile aglutinative sunt limbi care sunt un fel de antipod al limbilor inflexate, deoarece ele nu au inflexiune internă, nu există fuziune, de aceea morfemele se disting cu ușurință în compoziția cuvintelor, formatele transmit o semnificație gramaticală și în fiecare parte a vorbirii este prezentat un singur tip de inflexiune. Limbile aglutinative se caracterizează printr-un sistem dezvoltat de afiliere inflexională și derivativă, în care afixele sunt caracterizate de unambiguitate gramaticală: „se lipesc” secvențial de rădăcină, exprimă o semnificație gramaticală (de exemplu, în limbile uzbeacă și georgiana numărul și cazul sunt exprimate prin două afixe u200bu200bdiferite, comparați datele. pluralul plural al substantivului „fată” în limba uzbekă kiz-lar-ga la „fete”, unde afixul -par- transmite pluralul și sufixul -ha - sensul cazului dativ, în rusă lea aceeași limbă una -AM flexie transmite ambele valori), astfel încât în u200bu200baceste limbi există un tip comun de declinare și conjugare. Limbile aglutinative includ limbile fino-ugrică, turcă, tungus-manchu, japoneză, coreeană și alte limbi;