Cultura Politică a Studenților din Republica Moldova

Cultura politică constituie o parte organică a vieţii sociale. Ea este o parte componentă a culturii globale a societăţii, reprezentînd o caracteristică a modului şi stilului de viaţă politică al unei comunităţi. Ca şi cultura globală, ea este normativă, direcţionand comportamentul politic al individului prin anumite norme. Semnificaţia acestui fenomen este condiţionată de importanţa sferei politice pentru societate. Cauza principală a diferenţelor dintre societăţile politice ale lumii se află, în primul rand, in cultura politică, in variaţiile acesteia de la o societate la alta. Gradul de succes al unei societăţi, in administrarea unui sistem guvernamental constituţional şi democratic, depinde, într-o mare măsură, de natura şi conţinutul culturii politice. Cultura politică exprimă esenţa sistemului politic, determină „regulile jocului” in politică. Categoria „cultură politică” este una din cele mai controversate din aria ştiinţelor politice, existînd o multitudine de interpretări ale acestei categorii. Cultura politică are o structură complexă, ingloband mai multe elemente, precum valori, norme, simboluri, convingeri politice. Ea indeplineşte in societate mai multe funcţii importante, existînd semne specifice ale caracteristicii funcţionale ale culturii politice in perioada de tranziţie.

Semnificaţii conceptuale şi structurale ale culturii politice

Utilizat într-o multitudine de accepţii, termenul „cultură politică” este unul interdisciplinar, fiind construit şi dezvoltat în cadrul mai multor discipline: ştiinţei politice, filosofiei, sociologiei, psihologiei şi culturologiei. În acelaşi timp, „cultura politică” este un concept, care se referă deopotrivă la două domenii relativ autonome şi poate fi abordată „atît ca sferă specializată a culturii, cît şi ca o componentă a sistemului politic”.

După cum afirma cercetătoarea Margaret Somers, nici un concept în cadrul ştiinţelor sociale nu poate fi analizat fără referire la istoria detaliată a dezvoltării sale. Noţiunea „cultură politică” a fost introdusă, pentru prima dată in literatura ştiinţifică, in anul 1784 de către filosoful, iluministul german Johann Gottfried Herder în lucrarea sa „Idei privind filosofia istoriei omenirii”. În cartea a XII-a a acestei lucrări el scrie despre maturitatea culturii politice, iar în cartea a XIII-a – despre exponenţii culturii politice.

În ştiinţa politică, noţiunea „cultură politică”a fost utilizată pentru prima dată în cadrul şcolii

politice nord-americane. În contextul abordării comparative a sistemelor politice, cultura politică a fost vizată ca „un cadru de referinţă pentru măsurarea gradului de democratizare”.

Conceptul „cultură politică” a fost introdus în aria ştiinţei politice de către Gabriel A. Almond, care abordează fenomenul culturii politice şi încearcă să-l definească în lucrarea sa „Sisteme politice comparate” în anul 1956.

O teorie a culturii politice începe să se contureze abia la mijlocul secolului al XX-lea în lucrarea fundamentală, bazată pe material empiric, „Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni”, scrisă de Gabriel Almond şi Sidney Verba. În anii 1958-1963 ei au realizat o cercetare în cinci ţări: SUA, Marea Britanie, Italia, Germania şi Mexic, chestionînd în fiecare ţară mai mulţi subiecţi. Importanţa acestei lucrări este majoră. În ea a fost elaborat atît aparatul conceptual al teoriei culturii politice, cît şi metodologia cercetării culturii politice. Conceptul de cultură politică a constituit pentru aceşti autori legătura necesară dintre instituţiile formale şi societate, care poate să explice stabilitatea democraţiilor pe baze comparative.

În urma cercetărilor efectuate, G. Almond şi S. Verba ajung la concluzia, că instituţiile democratice au nevoie de o cultură civică pentru stabilitatea lor. Ei vorbeau despre o cultură politică

„exact aşa cum putem vorbi despre o cultură economică sau o cultură religioasă”, adică despre „un set de orientări faţă de un set special de obiecte şi procese sociale”. Autorii menţionează că termenul de „cultură politică” se referă la orientările politice specifice – atitudini faţă de sistemul politic şi diferitele sale părţi, precum şi atitudini faţă de rolul sinelui in sistem”. G. Almond şi S. Verba afirmă că atunci „cînd vorbim de cultura politică a unei societăţi, ne referim la sistemul ei politic, aşa cum a fost el interiorizat în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale populaţiei sale”. Observăm astfel, că autorii limitează sfera culturii politice la sfera conştiinţei politice, ei înşişi menţionînd că folosesc conceptul de cultură politică „doar într-una dintre multiplele sale semnificaţii, acea de orientare psihologică spre obiectele sociale”. Astfel, cultura politică este interpretată de către aceşti cercetători ca un ansamblu de poziţii individuale şi de orientări ale indivizilor. Ea este, propriu-zis, sfera subiectivă, care se află la baza acţiunilor politice şi le conferă importanţă, fiind un fenomen subiectiv şi individual in esenţa sa.

Împreună cu cercetătorul Bingham G. Powell, Gabriel Almond formulează, in 1966, următoarea definiţie: „Cultura politică este un model de atitudini individuale şi de orientări faţă de politică, manifestate în rîndul membrilor unui sistem politic. Ea este un domeniu subiectiv, care stă la baza acţiunilor politice şi care le conferă importanţă. Astfel de orientări individuale cuprind cîteva elemente: orientări cognitive, exacte sau mai puţin exacte, pe tema subiectelor şi convingerilor politice; orientări emoţionale, sentimentul ataşării, angajării, respingerii în raport cu subiectele politice şi orientări estimative, aprecieri şi opinii pe tema unor subiecte politice, ceea ce, de obicei, presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele şi evenimentele politice”. În această definiţie, cultura politică este practic identificată cu orientările politice, iar în calitate de obiect al acestor orientări serveşte sistemul politic alcătuit din roluri şi elemente specifice, structuri şi exponenţi ai rolurilor.

Teoria culturii politice elaborată de G. Almond şi S. Verba a fost criticată de mulţi cercetători ai sferei politice, in special, pentru faptul că aceştia au redus cultura politică la un ansamblu mecanic de orientări politice. Un alt motiv de critică a acestei teorii a fost faptul că interpretarea culturii politice de către Almond şi Verba ne oferă posibilitatea de a stabili doar unele fragmente ale culturii politice. Totuşi, concepţia lor privind cultura politică a căpătat o răspîndire largă în cadrul ştiinţei politice.

O altă încercare de a stabili conţinutul conceptului de „cultură politică” a fost făcută de cercetătorul american Lucian W. Pye. El considera că „cultura politică este un ansamblu de obiective, convingeri şi sentimente, care reglementează şi conferă sens procesului politic şi care reprezintă permisiuni şi reguli, ce dirijează comportamentul politic în cadrul sistemului politic”. L.Pye afirmă că cultura politică include atît idealuri politice, cît şi norme de guvernare in vigoare. Astfel, în concepţia acestui cercetător, componentele culturii politice sunt: ideologia politică, caracterul naţional, psihologia politică naţională şi valorile fundamentale ale unui popor.

R. Tucker viza cultura globală ca pe un mod de viaţă obişnuit, ce include moduri acceptate de gîndire, convingeri şi moduri acceptate de comportament. Pornind de aici, R. Tucker susţine ideea că cultura politică este constituită din acele elemente ale culturii, care sunt legate de guvernare şi politică.