De ce iubim România

Nu mă întreb de ce o iubesc, de aceea nu am pus semnul grafic “?” în titlu, căci acum știu. De ce acum? Pentru ca până acum nu mi-am pus întrebarea, pentru că, până la vârsta de 18 ani nu am reușit să îmi dau seama care este locul meu în această lume mare, și, în încercarea mea stângace de a-mi creiona viitorul, am început, bineînțeles, cu baza, iar acest lucru nu poate însemna decât educația, școala.

După ce am intrat la Colegiul Național “Unirea” mi-am dat seama că nu am nevoie doar de școală pentru a-mi clădi o bază cât mai solidă a viitorului meu, ci am nevoie și de experiențe. Astfel că, acum, apropiindu-mă ușor către deznodământul anilor mei de liceu, îmi dau seama că cea mai importantă experiență care mi-a fost oferită de această unitate de învățământ a fost proiectul România 100.2100.152. Multe cifre și sunt convinsă că poate părea numele unui proiect mai degrabă de domeniul fantasticului, însă: 100 înseamnă frumoasa vârstă de când România mea este “dodoloață”, 2100 de ani se împlinesc de la unificarea triburilor geto-dacice de către Burebista, iar 152 este vârsta Colegiului Național “Unirea”.

Acum, că totul a prins un altfel de contur, o să mărturisesc și povestesc cum mi-am dat seama de ce iubesc așa mult România: ea m-a învățat că nu trebuie să ai averi colosale ca să te numești bogat. Și da, într-adevăr, mă simt bogată pentru că trăiesc într-o țară cu atâtea comori în inima ei, cu atâtea frumuseți lăsate de cei din urma noastră și de creatorul Însuși, care a lăsat să se scurgă din paleta încarcată de culori tot verdele crud și ne-a oferit pădurile, s-a scurs și destul de mult maro și ne-a dat astfel solurile fertile din Bărăgan, și nu în ultimul rând, albastrul, țara mea e încununată de mândre ape și “hidratată” în special, de cel mai important fluviu european, oaza noastră de prospețime și bogăție, Dunărea. Însă România nu e o țară pustie, ea are suflet, și încă unul fierbinte, care simte cu profunzime și știe să se bucure de viață și de ce îi oferă aceasta, sufletul sunt oamenii. Și pot spune cu mâna pe inimă că, în toate aceste călătorii organizate în cadrul proiectului cu scopul de a redescoperi România, am întâlnit oameni cum numai într-o țară Carpato-Danubiano-Pontică poți găsi, adică numai aici. Aceste călătorii au fost atât către obiective istorice importate cât și către poteci de munte neumblate și neștiute.

Am mers, nu ca să îi reproșăm ceva țării noastre, să o certăm că poate a mai fost nechibzuită sau că și-a lăsat unii copii să o părăsească, ci să îi demonstrăm că noi o iubim indiferent de situație, pentru că nu ai cum să nu-ți iubești mama necondiționat. Și așa, m-am îndrăgostit. M-am îndrăgostit de munți ireversibil și pentru totdeauna. Și, ca în orice dragoste, am avut parte de trăiri nemaipomenite, extraordinare, unice. De multe ori am întâmpinat și greutăți în această iubire, însă, ca în orice “relație” totul se rezolvă la un moment dat prin comunicare. Și le-am vorbit dragilor mei munți de pe mai multe acoperișuri ale României și ei îmi transmiteau înapoi aceleași declarații de dragoste. Mi-am dat seama că mai presus de dragoste, foarte important este respectul, și dacă am ales să îi mulțumesc naturii că mi-a oferit o bogăție așa de măreață, am ales să nu arunc, să nu uit, să nu las din greseală în urma mea decât pașii. Am fost în Munții Semenic, Poiana Ruscă, Bucegi, de 2 ori în Pietrosul Rodnei, de 2 ori în Ceahlău și în cele din urmă pe vârful Lespezi, în Munții Făgăraș, la 2517 m, recordul meu de până acum, al unui drumeț amator. Nu pot exprima în cuvinte oboseala, răsuflările grele, durerea de spate și de picioare și greutatea unui drum anevoios, parcă infinit, sub razele dogoritoare ale soarelui care ne înroșea pielea oferindu-ne sărutări calde de bun venit, sau în calea brizelor montane reci, în ascensiunea către vârf. Era un mix de sentimente și de senzații. Îl vedeam, simțeam însă că orice pas mă îndepărtează. Pentru că, cu cât înaintam, îmi dădeam seama că mai am foarte mult de parcurs. Însă nimic nu se compară cu zăpada din iulie, cu răcoarea muntelui, cu florile viu colorate și fluieratul stâncilor în bătaia nervoasă a vântului. Am reușit să ating și infinitul, la steaua pe care scrie, cu litere șterse de eroziunea agenților externi “Vf. Lespezi- 2517m”. Și acolo, înconjurată doar de natură, de unități montane falnice, de o vegetație pitică, adaptată condițiilor montane, mă simțeam liberă, fericită, împlinită, cu adevărat bogată.