De la obiectiv la subiectiv, de la poveste la personaj. atacuri la structura clasică

Sintagma „Noul Val în cinema“, pe care astazi lumea o leagă de o anumita perioadă a istoriei cinematografiei și cu anumite filme, nu are neapărat legatură numai cu cinematografia. Ea apare din anchete sociologice privitoare la schimbarea generației în toată lumea sau la predarea ștachetei, care, în mod firesc va conduce la schimbări de stil, de cele mai multe ori radicale.

Anchetele realizate cu sprijinul opiniei publice despre tema schimbării generațiilor sunt bine conturate în peisajul ideologic din ultimii ani, iar această temă este crucială în cinematografie. Țările își schimbă fața și regimul politic, deci tot așa se va schimba și cinematografia.

Noul val românesc, sau ca termen ziaristic Noul Cinema Românesc, este un un fel de termen-umbrelă aplicat unor filme produse în țara noastră, recunoscute pe plan internațional, începând cu anul 2000. Cea mai mare parte a filmelor din acest Nou val românesc prezintă ultimii ani de regim totalitar, finalul regimului lui Nicolae Ceaușescu și explorează teme despre libertatea visată si adaptabilitatea din regimul comunist. Sunt și filme precum Moartea domnului Lăzărescu, Marți după Crăciun, California dreaming, a carăr acțiune este plasată în România modernă. Acestea cercetează modul în care tranziția la economia capitalistă și la o viață trăită în democrație au transformat societatea noastră și modul în care viața oamenilor a fost influențată.

Dacă abordăm aceste filme din punct de vedere estetic, vom observa că se aseamănă printr-un stil auster, realist sau suprarealist, de multe ori minimalist. Umorul negru este vizibil prezent, situațiile de viață sunt duse la extrem, iar disperarea personajelor atinge valori inimaginabile.

Publicul internațional, mai puțin cel românesc au sesizat imediat latura de subiectivism a filmelor, fapt ce comferă un stil mai lent, cenușiu, dialoguri scurte, absurde, multe sunete directe pe fundal, camera nesigură, tremurătoare și mai ales finalul sumbru, total descurajant. Dar toate astea fac șarmul și determină natura estetică pentru care filmele românești au căutare la festivaluri internaționale și nu de puține ori sunt premiate.

Dacă întreg “noul val” românesc ajunge să exceleze în filmarea unor orori cotidiene, întreaga acțiune pendulând de la povestea filmului către povestea personajului principal, numai Cristi Puiu reușește să-i dea strălucire în Aurora.

Niciun un alt actor nu ar fi reușit să fie atât de convingător, totodată atât de înspăimântător, atât de atroce, atât de real în rolul omului lovit, golit, banalul bărbat Viorel, cu gesturile lui mecanice, un teribil asasin posac despre care nu poți intui nimic, în care simți doar un vid imens, total, o durere mută. Este doar un om ca toți ceilalți de pe stradă, din stație, de la metrou.

De la prima scenă în care se aud miorlăituri agasante ale unei mame cu fetița sa, ne dăm seama că nu urmează nimic bun. Aurora este un film despre psihologia unui tip de asasin, dar unul din familia românească, despre o societate respingătoare, promiscuă, construită pe alveole golite de orice afecțiune.

Cristi Puiu are acea abilitate de a ne spune povestea fără excese, fără grotesc. Nu vom asista la nicio scenă de violență, dar vom avea parte de violențe verbale. Legătura dintre personaje este pe tot parcursul filmului iritare, indiferență, răceală, acreală.

La final, chiar si predarea asasinului la poliție, după pauza de plăcintă din stradă, ajunge un act derizoriu administrativ.