Diglosie și Plurilingvism

Contactul lingvistic. Tipuri de contacte.

Nevoile de comunicare au obligat dintotdeauna o colectivitate la contact cu vorbitorii altui idiom (denumire generică pentru limbă, dialect, grai). În referatul dat urmează să analizăm cum interacţionează limbile între ele, în ce constă bilingvismul şi diglosia, care sunt cauzele ce le determină şi efectele asupra vorbitorilor.

Rezultatele la nivel lingvistic ale unor astfel de contacte interumane depind de însuşirea unei alte limbi decît cea maternă. Aceasta şi este definiţia contactului lingvistic: „două sau mai multe limbi se consideră a fi în contact dacă sunt folosite alternativ de unele şi aceleaşi persoane”.

Termenul contact lingvistic a fost propus iniţial de André Martinet şi a înlocuit o mulţime de termeni folosiţi anterior, care erau ambigui, dintre care cel mai răspîndit fusese termenul amestec de limbi (mélange). Termenul de contact are şi el două conotaţii, înseamnă atît „atingere”, cît şi „legătură”, „relaţie”. Prin urmare contactul poate fi temporar, cu implicaţii lingvistice de suprafaţă, sau poate denumi un proces de durată.

Tipurile de contacte sunt cele care condiţionează bilingvismul şi prin aceasta amploarea interferenţei. Ele sunt clasificate în perspectiva duratei ca temporare (accidentale), de lungă durată (permanente). Contactele pot fi externe (interlingvistice) sau interne (intralingvistice, interregionale); directe (interumane – vorbitorii folosesc şi limba interlocutorului, alta decît limba lor maternă) sau mijlocite (limbile A-B interacţionează prin intermediul unei a treia limbi, ceea ce conduce la împrumuturi „prin filieră”); imediate (nemijlocite, de tip oral) şi la distanţă (prin intermediul scrisului, al învăţămîntului sau al mass-media); populare (în ceea ce priveşte nivelul socio-cultural) şi culturale.

Bilingvismul

Bilingvismul reprezintă „capacitatea unui individ sau a indivizilor unei colectivităţi de a utiliza în comunicare două sisteme lingvistice diferite (două idiomuri)”. Altfel spus bilingvismul constă în practica de utilizare curentă de către aceeaşi persoană a două limbi diferite. , iar persoana respectivă este considerată bilingvă.

Fenomenele referitoare la bilingvism şi la plurilingvism, nu pot fi pe deplin explicate şi înţelese în afara factorilor sociali. Aceste fenomene se află într-o relaţie strînsă atît cu anumite condiţii istorico-politice, cit şi cu structura socială a comunităţii în care apar şi, legat de aceasta, cu gradul ei de dezvoltare culturală, precum şi cu gradul specific de mobilitate socioprofesională. Ele sînt explicabile numai în cadrul social.

Bilingvismul poate fi impersonal şi personal. Un exemplu de bilingvismul impersonal poate fi găsit în Elveţia, analizînd relaţia dintre guvernul federal trilingv al Elveţiei şi cetăţenii cantoanelor monolingve Geneva, Zurich şi Ticino. Dacă naţiunea poate fi numită trilingvă, viaţa cotidiană a cetăţenilor din fiecare componentă nu este mai influenţată de coexistenţa cu alte grupuri lingvistice, decît spre exemplu viaţa unui cetăţean al Danemarcii care are ca vecini ţări în care se vorbeşte germana sau suedeza. Trilingvismul este, în mare măsură, o chestiune care priveşte formularele oficiale, poştale, afişele etc, pentru majoritatea elveţienilor – şi chiar aici se evită trilingvismul prin folosirea latinei. O situaţie asemănătoare o găsim în unele părţi ale Belgiei, în special printre valoni.

Bilingvismul personal la rîndul său, poate fi împărţit, în trei categorii: bilingvism natural, voluntar şi bilingvism decretat.

Bilingvismul natural în care achiziţionarea limbii străine (diferite de cea maternă) se face de obicei în forme neorganizate, involuntar, în condiţii de mediu etnic şi lingvistic eterogen. Acesta va apărea, de obicei, în unul din următoarele trei moduri: ca rezultat al căsătoriilor mixte, ca rezultat al traiului într-o localitate multilingvă şi ca rezultat al traiului în apropierea frontierei care separă două arii. lingvistice. Acest tip de bilingvism mai este numit şi bilingvismul vorbitorilor obişnuiţi.

Bilingvismul voluntar se referă la achiziţionarea celei de a doua limbi în mod conştient, prin studiu. Acesta poate îmbrăca două forme. El apare fie ca urmare a unor eforturi strict individuale, fie pentru că dorinţa de a deveni bilingv concordă cu legea sau cu o altă acţiune din partea statului, astfel încît, de exemplu, ca rezultat al solicitării părinţilor, a doua limbă nu numai că este învăţată în şcoli, dar este şi folosită. Bilingvismul voluntar este un fenomen specific unei minorităţi şi de aceea duce la contact superficial între două limbi.

Bilingvismul decretat, deşi fondat tot pe autoritatea de stat, este împotriva dorinţelor cetăţenilor. Aceasta este politica urmată de Germania, înainte de 1914, faţă de polonezi (dar nu faţă de vorbitorii de limbă franceză din Lorena), de Rusia ţaristă faţă de ucrainieni, şi de Ungaria, înainte de 1914, faţă de minorităţile nemaghiare.