Dimensiunea psihologicului și a tragicului în nuvelistica lui I. Slavici și I.L. Caragiale

Introducere

Complexitatea structurii literare obligă cercetătorul, cu deosebire în cazul marilor clasici, la incursiuni în istoria genului şi a speciei respective, făcînd astfel inevitabilă abordarea simultană a problemelor de estetică şi teorie literară. Un studiu privind specificul tragicului în opera lui Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale nu numai că nu poate ocoli anumite laturi ale teoriei tragicului, dar devine chiar beneficiarul clarificărilor privind structura nuvelelor, construcţia personajelor, specificul relaţiei etic-estetic, al manifestării psihologicului în cadrul epicului, sau dobîndeşte o configuraţie proprie numai după ce are în vedere limitele manifestării etice a tragicului în proza realistă.

Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale – doi dintre clasicii noştri, opera cărora rezistă în timp, deşi a trecut un secol şi ceva de la apariţia lor în contextul literar românesc. Creaţia lor străbate veacu¬rile şi este mereu actua¬lă graţie tematicii moderne abordate şi prezentării unor arhetipuri reprezen¬tative şi pentru societatea veacului XXI.

În lucrarea dată, cercetînd dimensiunea psihologicului şi a tragicului în nuvelistica lui Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale, vom încerca o reinterpretare a nuvelisticii slaviciene şi caragialiene, pornind de la opi¬nia exegezei (G. Călinescu, I. Roman, G. Munteanu, G. Crăciun ş.a.), ca¬re nu a lăsat nici un domeniu al operei lor neexplorat şi le-au analizat-o în raport cu evoluţia criticii şi teoriei literaturii în perioada contem¬po¬rană lor.

Deşi critica literară a manifestat un interes deosebit în ce priveşte valoarea artistică a scriitorilor daţi, gradul de studiere din perspectiva tragicului şi psihologicului în nuvelistica lui I. Slavici şi I. L. Caragiale prezintă unele lacune: nu se atestă un studiu aparte al acestor aspecte, deşi majoritatea comentariilor literare şi referinţelor critice propun unele sugestii, explicaţii asupra problemelor date.

Primul capitol elucidează conceptul de tragic, cel de-al doilea se axează pe nuvelistica lui Ioan Slavici, locul şi valoarea ei în contextul literar românesc. Slavici s-a impus ca un exemplu creator în privinţa temeiniciei cu care a ştiut şi a înţeles să motiveze artistic, în plan psihologic, toate dimensiunile existenţiale ale eroilor săi, impunînd nu un caracter sau un personaj, ci o întreagă tipologie ţărănească, dimensionată în jurul ideii de unitate a familiei, ca punct de echilibru moral stabil în acest univers primordial al satului aspirînd spre condiţia lucidă a modernizării, a propăşirii sale. Capitolul trei ia în dezbatere nuvelistica lui Caragiale, ce rămîne actuală, dovadă fiind multitudinea metodelor de investigare critică care îşi află suportul în lucrările sale, mai ales în proză. Aspectul inovator al lucrării este relevat, în special, în subcapitolul în care vom încerca o interpretare psihanalitică a nuvelei psihologice Două loturi. Această meto¬dă de analiză a unui text literar este nouă pentru cercetarea critică româ¬nească, deşi conceptul de psihanaliză a fost expus de Sigmund Freud încă în 1923. Psihanaliza este relevantă pentru operele psihologice, acolo unde auto¬rul realizează introspecţia în interioritatea personajului, analizîndu-i pro¬fun¬¬zimea senzaţiilor şi reacţiile fiziologice, influenţa factorilor exteriori asu¬¬pra inconştientului.

Scopul lucrării rezidă în analizarea, explicarea unor problemă de teorie literară, estetică, cu aplicare la nuvelele lui I. Slavici şi I. L. Caragiale.

CAPITOLUL I

Conceptul de tragic: elucidări

În ştiinţa despre tragic esenţial este de ce suferă omul şi de ce el moare, ce-şi ia asupra sa, în faţa cărei realităţi şi în ce formă îşi trădează viaţa. Eroul tragic este purtătorul a ce rezidă din cadrul existenţei individuale, purtător al puterii, principiului, caracterului, demonului. Tragicul interpretează problemele generale ale existenţei, ţine de căutarea unor modalităţi de ieşire dintr-un impas al omeniei.

Un om cumpătat, care acţionează rezonabil, se conduce numai de prejudecăţile societăţii în care trăieşte. Eroul tragic acţionează însă conform necesităşii de a se înfăptui, în pofida oricăror împrejurări, pe sine însuşi. Eroul tragediei acţionează liber, alegîndu-şi singur direcţia şi ţelurile acţiunilor şi în acest sens activitatea, caracterul acestei personalităţi constituie cauza declinului. Deznodămîntul tragic se află în personalitatea eroului. Împrejurările externe pot doar să evidenţieze trăsăturile eroului tragic, dar cauza acţiunilor sale este inerentă acestuia. Declinul este partea intrinsecă, prin urmare, atrage vina tragică. Eroul tragic se împotriveşte prejudecăţilor groaznice, luptă contra lor, tinzînd, ca prin acţiunile sale, să rezolve cele mai complexe probleme ale existenţei sociale. Pentru ca tragismul chinuitor să înceteze a mai fi „tovarăşul de drum” al vieţii, societatea trebuie să fie umanizată, trebuie găsită unitatea dintre personalitate şi societate Vina tragică a atins culmile responsabilităţii istorice a eroului.