Discursul Mediatic și Valențele sale Comunicaționale

Capitolul 1

Discursul ca unitate a pragmaticii

Limba este considerată un ansamblu finit, relativ stabil, iar discursul este înţeles ca model de creativitate al contextualizărilor imprevizibile ce conferă noi valori unităţilor limbii. Deşi discursul a fost studiat încî de retorica antică, mai cu seamă, pentru finalităţile sale persuasive, abia actuala sa abordare primeşte valenţe demonstrabile ştiinţific ajunse pe calea sugestiilor diferitelor ştiinţe umaniste şi sociale, ca: sociolingvistica, psiholingvistica, neoretorica, stilistica, poetica, semiotica, teoria textului, teoria comunicării şi teoria actelor de limbaj, acestea din urmă, ca reflecţie filozofică asupra limbajului, analioza discursului, fiind cunoscută ca un câmp interdisciplinar deosebit de vast.

1.1. Tehnici de susţinere a unui discurs public

În momentul în care cineva are de pregătit o comunicare publică, de cele mai multe ori îşi va face dinainte un plan sau chiar va scrie textul discursului, pe care îl va memora sau îl va prezenta liber. În funcţie de preferinţele sale, de capacitatea de memorare şi de emotivitatea sa, el va alege în cele din urmă un anumit mod de expunere sau altul. Vom vedea acum care sunt posibilităţile de alegere pe care le are un vorbitor în faţa publicului.

1.1.1. Tehnica citirii integrale a discursului

În mod aparent, cel mai uşor mod de a expune o problemă este de a pregăti dinainte în scris toată comunicarea şi de a o citi în faţa auditoriului. Acest procedeu se numeşte tehnica citirii integrale a discursului. Avantajele sale sunt acelea că oferă emiţătorului siguranţa de a şti că nu va rămâne în pană de inspiraţie şi nici nu va omite ceva important. În plus, deoarece tehnica actuală permite scrierea textului pe suporturi invizibile pentru auditoriu, uneori ea nu poate să fie detectată de către acesta. Totuşi, dezavantajele sunt destulş de mari şi ele se referă mai ales la faptul că în acest mod se pierde contactul cu publicul, care poate deveni ostil sau, în cele mai multe cazuri, se poate plictisi. De altfel, vă puteţi cu uşurinţă imagina că nu este tocmai plăcut să ai în faţă un vorbitor care stă continuu cu nasul în hârtii şi nu ridică deloc ochii spre public.

În concluzie, avantajele şi dezavantajele acestei tehnici trebuie cântărite cu atenţie înainte de alegerea ei pentru susţinerea unei comunicări. Pentru a motiva această recomandare, voi aminti numai că există situaţii, cum ar fi comunicatele oficiale, în care, oricât de plicticoasă ar fi , expunerea prin citire este singura de dorit, deoarece este în stare să asigure rigoarea în lipsa căreia înţelegerea discursului ar avea de suferit, ceea ce ar duce la consecinţe destul de grave.

1.1.2 Tehnica memorizării discursului

Un procedeu bazat tot pe scrierea în întregime a discursului este tehnica memorizării care, după cum o arată şi numele, constă în învăţarea pe dinafară a discursului scris. Această tehnică permite unui vorbitor experimentat inserarea în discurs a unor glume, menite să mai dstindă atmosfera şi, în plus, care nu-i lasă pe ascultători cu impresia neplăcută că vorbitorul îi ignoră în timp ce-şi citeşte discursul. Totuşi, capcana cea mai mare în care poate cădea cineva care foloseşte această tehnică este aceea de a uita o anumită parte a discursului, ceea ce poate duce la compromiterea întregii comunicări. Acest fapt se poate întâmpla destul de uşor, este nevoie doar de o perturbare venită dinspre public, de un zgomot din exterior sau chiar de fuga ideilor vorbitorului. De aceea, ea necesită atât o foarte bună memorie, cât şi o bună concentrare a prezentatorului şi nu este indicat a fi folosită decât de vorbitori experimentaţi, în caz contrar cuvântările fiind însoţite eşecului.

1.1.3 Tehnica improvizaţiei discursului

De fapt, denumirea completă a acestui procedeu ar trebui să fie tehnica aparentei improvizaţii, deoarece constă într-o combinaţie între memorizare şi vorbirea liberă. În cazul său, vorbitorul nu mai memorează decât începutul şi sfârşitul discursului, precum şi câteva idei esenţiale; restul este vorbire liberă, fără însă a renunţa la schema pe care o are în minte. De exemplu, ne putem gândi la discursul unui candidat adresat alegătorilor săi potenţiali. În acest caz, dat fiind contextul (o sumă de indivizi care trebuie convinşi să-i dea votul lor), este absolut necesar ca vorbitorul să nu pară distant, aşa cum s-ar întâmpla dacă şi-ar citi discursul, nici incompetent, primejdie în care s-ar afla dacă ar uita comunicarea învăţată pe de rost.