Epitetul Eminescian

Epitetul este o figură de semnificaţie care constă în reliefarea unor însuşiri deosebite ale obiectelor, fiinţelor, ideilor, fenomenelor şi ale stărilor sufleteşti. Acest trop:

- pune in lumină puterea de observaţie şi de reprezentare a scriitorului, direcţia gîndirii şi a imaginaţiei lui, sentimentele şi impulsiile care îl stăpînesc mai cu dinadinsul şi care precizează atitudinea lui faţă de lume şi societate.” (Vianu, 1968: 144)

Epitetele pot fi atăt părţi de vorbire căt şi părţi dintr-o frază, atăta timp căt determină substantive şi verbe prin însuşiri deosebite, înregistrate de fantezia şi sensibilitatea cititorului. Acest studiu pe epitet urmăreşte stilul lui Mihai Eminescu, exemplele fiind luate din poemele sale.

Expresiile lipsite de valoare estetică nu sunt epitete, ci doar simple determinări. Determinările comunică stări de fapt, pe cănd epitetele comunică trăsăturile deosebite ale obiectelor ce sunt capabile să vorbeasca fanteziei si sensibilităţii noastre. Nu sunt epitete acele sintagme ce alcătuiesc unităţi indisolubile: pînză de păianjen, covor persan, salcie plîngătoare, înger de pază. Dacă separăm determinările acestor substantive vom împuţina sau modifica sensul acestor noţiuni. (substantivul pînză are alt sens decăt sintagma pînză de păianjen.) De asemenea, nu pot fi considerate epitete acele construcţii ce sunt purtătoare de semnificaţii, dar care, în momentul dezbinării sintagmei, se pierd: bulgări de granit, picături de smoală, diademă de stele. Determinările de granit, de smoală, de stele, completeză sensul substantivelor pentru o mai bună înţelegere, nu pentru a deştepta imagini sensibile în cititori.

Ţinănd cont de toate acestea, definiţia adecvată a epitetului ar fi următoarea. Epitetul este:

- acea parte de vorbire sau de frază care determină, în lucrurile sau acţiunile exprimate printr-un substantiv sau verb însuşirile lor estetice, adică acelea care pun în lumină felul în care le vede sau le simte scriitorul şi care au un răsunet in fantezia sau sensibilitatea cititorului.”(Vianu, 1968: 146-7)

Funcţia de epitet o pot îndeplini diferite categorii gramaticale precum şi părţi ale frazei. În continuare vom analiza epitetele ce însoţesc substantive, iar apoi cele ce însoţesc verbe.

Epitetul realizat prin atribut adjectival este cel mai răspandit dintre toate. Eminescu foloseşte adjective ce aparţin limbii comune, avănd puţine deosebiri de aeasta. În periaoda de tinereţe (grupul poeziilor din 1866-69), urmănd exemplul lui Bolintineanu, opera eminesciană abundă in adjective gerunziale, provenite din influenţa franceză: vibrînda jale, notele murinde, umbre suspinînde. De asemenea, se poate observa utilizarea substantivelor cu valoare de adjectiv. Substantivul copil, -ă este folosit adjectival prin analogie cu jun, -ă si virgin, -ă: fruntea-i copilă, basmele copile. Tot în prima perioadă, apar şi adjectivele atributive precedate de articol adjectival, răspăndite în poezia epocii: lacul cel verde, norii cei albi, cununa cea de lauri. Sunt folosite pentru a da o lumină mai vie epitetelor sau pentru consideraţii ce ţin de metrică. O altă particularitate a epitetelor adjectivale este antepunerea in formă nearticulata: trist mormîntul tău, dulce chipul său, lungi genele-ti plînse. În poeziile sale, Eminescu combină adjectivele neologice: ebenin (păr ebenin), gentil (flutur uşor şi gentil), tremurînd (tremurîndul picior), cu forme populare, sînt in loc de sfînt (icoane sînte) şi cu forme arhaice: mese lunge, salele pustie, umbre stravezie. De asemenea, poetul foloseşte adjctive cu forme italienizate a pluralului feminin si netru, terminat in –i: tainici oftări, pasuri melancolici, gigantici piramide.

O altă categorie gramaticala a epitetlui este substantivul, în cazuri prepoziţionale. Introducerea epitetului se face prin perpoziţiile: în, cu, de. Epitetele introduse prin în sunt ceva mai rare: rîuri în soare, biserica-n ruină, ochi-n lacrimi. Sunt mai dese cele introduse prin cu si de: flori cu miros, demon cu ochi mari, păreţi cu colb, bolta de-azur, sanu-i de crin, ochi de dulce lumină.

Epitetele mai pot fi exprimate printr-un substantiv în cazul genitiv, deoarece punănd în lumină legatura de apartenenţă dintre obiecte, se comportă precum un adjectiv: a răsăritului averi se poate foarte uşor transforma in averi răsăritene. Aceste epitete oferă teren favorabil apariţiei unor noi figuri de stil, şi anume, personificarea si metafora: a iubirii primăvară, al nopţii palid domn, ale vieţii valuri.