Estetica lui Schopenhauer

Realizând o retrospectivă asupra istoriei filosofiei din secolul al XVII-lea până azi, Tudor Vianu constată că ori de câte ori filosofia a pus o nouă problemă, aceasta era în mare parte şi una estetică. Astfel, autorul român afirmă, în lucrarea sa, “Filosofia culturii şi teoria valorilor” că estetica stă în centrul perspectivei filosofice moderne.

Una dintre problemele fundamentale ale filosofiei estetice este cea a raţionalităţii sau a iraţionalităţii ca factori generali în percepţia estetică. Altfel spus în ce măsură experienţa estetică şi creaţia au un caracter raţional sau iraţional.

Estetica, drept disciplină teoretică având un obiect propriu de cercetare, metode specifice de analiză, un sistem categorial aparte şi o problematică anumită, s-a născut odată cu apariţia în 1750 a cărţii lui Alexander Gottlieb Baumgarten (1714-1762) intitulată Aesthetica. Autorii germani Leibnitz şi Wolff definesc Estetica ca teorie a artelor libere, ca logică a capacităţii de cunoaştere, ca artă a gândirii frumoase şi ca artă a cunoaşterii intuitive, analogă cu cea raţională ca fiind ştiinţa cunoaşterii senzoriale. Baumgarten remarcă: ..,"Ştiinţei noastre [Estetica] i se poate obiecta că e sub demnitatea filosofilor, şi, că produsele simţurilor, fanteziile, fabulele şi agitaţiile pasiunilor sunt sub orizontul filosofic. Răspund: Filosoful e un om printre oameni, într-adevăr, el nu consideră a-i fi străină o parte atât de întinsă a cunoaşterii omeneşti". Baumgarten defineşte frumosul ca fiind perfecţiunea fenomenală.

Sub influenţa lui Platon şi a lui Immanuel Kant, Schopenhauer se situează în problema teoriei cunoaşterii pe poziţia idealismului. Dar în cadrul acestei concepţii, Schopenhauer îşi susţine propriile sale vederi şi combate filozofia lui Hegel. Bazat pe achiziţiile ştiinţelor naturale, dezvoltă un punct de vedere original asupra fiziologiei percepţiei. După Schopenhauer, lumea exterioară există numai în măsura în care este percepută şi prezentă în conştiinţa omului, deci ca reprezentare. El nu este totuşi întru totul de acord cu Kant, care considera că "lucrul în sine" (das Ding an sich) ar fi mai presus de orice experienţă senzorială şi în consecinţă nu ar putea fi cunoscut. Schopenhauer susţine că Voinţa stă la baza reprezentării lumii, având o puternică forţă lipsită de raţiune şi de scop. Spre deosebire de Hegel, consideră că lumea şi istoria sunt lipsite de sens şi de o ţintă finală. Voinţa stă nu numai la baza acţiunilor omului, ci determină întreaga realitate, organică sau anorganică. Voinţa se manifestă în lumea animală ca forţă vitală şi ca impuls spre procreare. Această teorie asupra "primatului voinţei" reprezintă ideea centrală a filozofiei lui Schopenhauer şi a avut, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în actualitate, o influenţă crescândă asupra gândirii filozofice

Concepţiile lui Schopenhauer asupra literaturii şi artei sunt o consecinţă directă a pesimismului său şi a influenţei filozofiei budiste. Voinţa este un impuls existenţial care nu dă nici o satisfacţie, dimpotrivă, creând permanent noi necesităţi ce nu pot fi în întregime satisfăcute, devine o sursă de suferinţă. De aceea nu poate exista o fericire de durată; viaţa este o vale a plângerii, plină de dureri. La un nivel superior, însă, omul se poate sustrage dictatului Voinţei, reuşind să se elibereze. Eliberarea de suferinţă se realizează prin negarea Voinţei, care poate fi obţinută prin contemplaţia artistică sau prin asceză, renunţare şi meditaţie. Prin artă, omul scapă de sub dominaţia Voinţei şi devine un "subiect pur şi pasiv al cunoaşterii".

În timp ce omul se poate elibera doar temporar de cătuşele Voinţei prin contemplaţia artistică, concepţia etică a lui Schopenhauer dă soluţia negării durabile a Voinţei. Spre deosebire de Kant, etica lui Schopenhauer nu se bazează pe raţiune şi pe legile morale; el vede în "milă" singura modalitate a comportamentului moral. Prin compătimire şi înţelegerea suferinţei lumii, omul îşi depăşeşte egoismul şi se identifică cu semenii săi (Über die Grundlage der Moral, 1840). Metafizica lui Schopenhauer poartă eticheta budismului; tot astfel etica sa este impregnată de concepţia budistă asupra lumii şi de misticismul creştin.

În termeni riguroşi, ar trebui să vorbim despre filosofia lui Arthur Schopenhauer ca despre o filosofie paradoxală, ivită într-o vreme când majoritatea spiritelor se dedicau unei metafizici înnoite a Absolutului. Marea noutate introdusă de Schopenhauer este aceea că, pentru filosofia sa, « fiinţa nu este altceva decât », ceva vital dar şi opac, care nu indică spre nimic precis. Ea doar există. Esenţa vieţii este voinţa de a trăi, sintagmă care poate fi apreciată ca fiind o tautologie exemplificată printr-o dedublare de limbaj.