Întâmplări de Dragoste și Moarte

În corespondenţele sale cu familia Bogza(Geo şi Elisabeta Bogza), Max Blecher îşi va contura o semnificantă etapă a vieţii sale – anii de concepere a operelor, ani marcaţi de o sensibilitate maladivă. Boala care pune stăpânire pe scriitor(„morbul lui Pott”) îl determină să se retragă într-un loc izolat de ceilalţi, la Braşov, în casa surorii sale mai întâi, iar mai apoi în propria locuinţă din Roman.

La Braşov îl va cunoaşte pe Geo Bogza, de care se va apropia foarte mult şi cu care va coresponda timp de patru ani(în perioada 1934 -1938), scrisorile devenind un liant al prieteniei lor. Mărturisirile sincere ale lui M. Blecher sunt singurile posibilităţi de evadare din această lume a torturii, în care trăieşte. La început, el ezită să vorbească despre boala care-l chinuie, deoarece nu doreşte să fie compătimit de cei din jurul său: „mi-am pus în cap să nu mai scriu nimănui detaliile bolii mele fiindcă găsesc greţos să pun pe hârtie şi să etalez mizeria aşa ca un fel de « vitrină de martir »" Îşi descrie însă, din ce în ce mai amplu, proiectele literare amicului său, pe parcursul celor o sută paisprezece scrisori. Îi vorbeşte lui Geo Bogza despre toate încercările sale –despre M. Blecher ca poet (poemul Paris, de care se arată foarte încântat, este publicat în „Vremea” cu sprijinul lui Bogza), ca eseist (scriitorul trebuie reţinut cu cel puţin două lucrări: cea despre William Blake şi un alt eseu despre Kierkegaard ) şi ca prozator. În ceea ce priveşte scrierea de proză, avangardistul are întotdeauna mari incertitudini. Acest fapt este dovedit şi de titlul primului său roman, Exerciţii.

Blecher încearcă să-şi transpună existenţa în scris ca un mulaj, deoarece el simte nevoia de a se agăţa de ceva stabil, nevoie ce îl ţine în viaţă. Această „proteză existenţială” este reprezentată de Geo Bogza: „îţi mulţumesc mult pentru tot ce faci pentru mine. Este nevoie oare să adaug că această frază traduce slab adevăratul sentiment de la care porneşte? E ceva mai mult decât o mulţumire: o gratitudine caldă pentru stâlpul solid de sprijin care eşti tu în viaţa mea. Te rog însă să nu-ţi fie teamă de expresia mea, nu voi abuza niciodată de tine şi voi şti, cred, să nu te plictisesc niciodată. E mult, e enorm, e nesperat, tot ce vine de la tine.” El îşi arată recunoştinţa de nenumărate ori în scrisorile sale: „Ţie îţi datorez înainte de toate organizarea mea şi apoi posibilităţile de publicare. Este ceva ce se numeşte sensul « vieţii », iartă-mi cuvântul acesta mare, şi tu ai dat un sens « vieţii » mele”

Odată cu trecerea timpului, starea sănătăţii se înrăutăţeşte vizibil, scrisul devenind singura posibilitate de supravieţuire. După mai multe perindări prin sanatorii, scriitorul se retrage la casa sa din Roman, unde îşi va concepe operele şi-şi va întâmpina cu bucurie prietenii. Aici, este înveselit de orice exaltare a naturii - „Cred că primăvara va fi plăcut, am 14 copaci care când vor înflori, vor fi foarte frumoşi şi înspre vară voi avea cireşi şi caise. Pentru mine care am dus mai tot timpul o viaţă orăşenească închisă între pereţi rigizi şi civilizaţi va fi o mare bucurie să stau în mijlocul verdeţii” , iar proximitatea morţii se transformă într-o experienţă cotidiană. Experienţa trăită ajunge sursă de inspiraţie pentru întreaga operă. Această captivitate bolnavă este reluată în scrierile sale, spaţiul închis apărând obsedant la Blecher: vizuina, caverna, interiorul unei camere ş.a. Temele din cele două romane (Intâmplări în irealitatea imediată şi Inimi cicatrizate) sunt conturate într-o epistolă adresată lui Geo Bogza: „în întâmplări temele erau panopticumul, cinematograful şi toamna, aici vor fi realităţi mai grave şi mai copleşitoare, odăi de operaţi, pansamente în odăile albe, reci şi înfiorătoare ale clinicilor şi iubiri între bolnavi care au ghipsuri pe ei”

Existenţialismul invadează lumea lui Blecher, iar opera sa se prezintă ca o interogaţie asupra libertăţii fiinţei umane, o fiinţă supusă unor situaţii extreme, pe care le-am putea defini drept situaţii-limită. Pentru adepţii acestui curent, fiinţa umană cunoaşte două mijloace de a se exprima complet diferit: un EU profund(autentic) şi un EU social, un eu de suprafaţă, care este comandat de ceilalţi şi de circumstanţe. Scriitorul optează pentru autenticitate şi conturează o natură iraţională, absurdă a cadrului exterior, care anulează voinţa omului. Această conştiinţă semi-anulată o vom observa la începutul