Limba ca Fenomen Social

Introducere

O limbă reprezintă un sistem abstract, complex, de comunicare verbală între oameni. În afară de forma orală (limba vorbită), bazată pe articularea de sunete, limbile actuale au în general şi o formă grafică, limba scrisă.

La baza oricărei limbi se află cuvântul ca unitate elementară de transmitere a unui înţeles. Conceptele comunicate prin cuvinte pot fi: obiecte reale, fiinţe, locuri, calităţi, acţiuni (atât reale cât şi imaginare), moduri de acţiune, idei, stări, poziţionări în spaţiu şi timp, etc.

Limba este un fenomen social, diferit de la un popor la altul – şi un fenomen istoric, diferit de la o epocă istorică la alta. Limba, ca instrument social, a apărut şi s-a dezvoltat în procesul muncii, urmând constituirea şi dezvoltarea societăţii umane. Se poate spune că limba a generat apariţia conştiinţei sociale.

În oricare epocă, şi oricât am urca în timp, limba apare întotdeauna ca o moştenire a epocii precedente. Nici o societate nu cunoaşte şi nu a cunoscut limba decât ca pe un produs moştenit de la generaţiile precedente, preluat ca atare. Singurul obiect real al lingvisticii este viaţa normală şi regulată a unui idiom deja constituit.

Dar a spune că limba este o moştenire nu explică nimic dacă nu mergem mai departe şi dacă nu plasăm limba în cadrul său social. Trebuie să punem problema aşa cum o punem pentru celelalte instituţii sociale. Cum se transmit acestea- Vom vedea că pentru fiecare dintre ele există un echilibru diferit între tradiţia impusă şi acţiunea liberă a societăţii.

Astfel, în continuare, vom aborda instituţia limbii şi limbajului în cadrul social, prin analiza unor particularităţi de evoluţie a limbii în societate, cercetarea limbii ca fenomen social şi identificarea funcţiei şi rolului limbii în societate.

1. Evoluţia limbii în societate

Limbajul este o facultate exclusiv umană: orice mesaj lingvistic este emis de către oameni şi adresat oamenilor: O trăsătură definitorie a limbii este organizarea ei ca sistem de semne. Caracterul de sistem al limbii o deosebeşte de alte mijloace de comunicare.

Revenind la limbă, ne vom întreba de ce factorul istoric al transmiterii o domină în întregime şi exclude orice schimbare subită, generală.

Evoluţia limbii în genere, cea a diverselor limbi în particular, poate fi explicată prin anumite elemente care ţin de vorbitori:

– mod de viaţă şi climă;

– relaţii sociale interumane;

– mod comun de a gândi pe diferite trepte de civilizaţie (aceeaşi mentalitate);

– diferite tipuri de reglementări sociale.

Dar faptele lingvistice au şi propriile lor evoluţii, chiar dacă sunt în legătură cu alte fapte, ritmurile de evoluţie sunt diferite şi trebuie avută în vedere complexitatea circumstanţelor.

În compartimentarea umană este natural că limbajul a avut o soartă analogă în ceea ce priveşte varietatea/diversitatea sa pe mari spaţii geografice, deoarece el este mobil şi antrenat într-o mişcare generală de evoluţie.

Lingviştii au căutat să demonstreze dezvoltarea naturală a limbii, dar au trebuit să recunoască în final că o dezvoltare naturală a limbii nu există, căci toate limbile cunoscute, populare şi savante, dezvăluie preocuparea unui „a spune mai bine”, mai exact, «d’un mieux dire», care pretutindeni a condus subiecţii vorbitori să-şi însuşească modul de a vorbi al celor care se exprimă mai bine. De fapt, această tendinţă spre mai bine corespunde propriu-zis nevoilor de comunicare şi nu unei dorinţe subiective. Toate transformările în limbă se fac prin intermediul vorbirii, dar cauzele transformărilor nu rezidă în aceasta, adică în vorbire. Nu este dorinţa sau voinţa de expresie a indivizilor cea care a determinat, de exemplu, fenomenul de diftongare în limba franceză sau mutaţia consonantică în limba germană. Aceste fenomene rezultă din forţe supraindividuale şi se datorează, în parte, şi marilor evenimente istorice, care au avut ca rezultat amestecul popoarelor.

Acţiunea reciprocă între limbă şi vorbire (dacă considerăm vorbirea o „re/creare individuală a expresiei lingvistice”) nu explică decât parţial anumite aspecte ale evoluţiei fonetice şi morfologice. Raportul dintre limbă şi vorbire se relevă numai în maniera în care se transmite limba.