Literatura română sub comunism

S-a spus despre perioada comunista ca poate fi impartita in trei mari perioade in ceea ce priveste literatura: perioada proletcultismului (1948-1964), perioada liberalizarii si a deschiderii (1964-1971) si o perioda de degradare, cand Ceausescu incearca sa imprime o nota nationalista comunismului.

Prima este perioada unui holocaust cultural, cand elitele au fost marginalizate, o cultura complet acaparata de ideologia marxista, in varianta ei ruseasca. Astfel, in literatura canonul realismului socialist a castigat tot mai mult teren. Acesta trebuia sa redea realitatea cat mai direct, dupa cum partidul o impunea, ceea ce creeaza o literatura aservita comunismului. Perioada s-a mai numit si « proletcultista », dupa numele curentului cultural aparut in Uniunea Sovietică după Revolutia din Octombrie ale cărui principii estetice se reduceau la ideea formării unei culturi „pur proletare“ şi care respingea întreaga moştenire culturală a trecutului.

Dislocarea culturii incepe cu atacurile impotriva scriitorilor consacrati precum Blaga, Arghezi, Calinescu, cu infiintarea cenzurii ce stabilea ce autor putea fi tiparit sau nu, cu aruncarea in inchisoare a dizidentilor sau a celor ce erau doar banuiti ca erau adversari ai regimului.

Chiar scriitori importanti au scris in ceea ce Eugen Negrici denumea « literatura aservita in etapa destalinizarii formale ». Mai mult, criticul considera ca toata literatura scrisa in perioada comunista e o forma de patologie. Astfel, despre nuvela « Ana Rosculet » a lui Marin Preda spune ca a fost scrisa pentru a atenua protestele criticilor de partid iritati de naturalismul volumului de debut (Intalnirea din pamanturi). Cu toate acestea, « ea nu a domolit energia demolatoare a inchizitiei literare, care avea nevoie de cazuri exemplare propice exercitiului mistic al cantaririi devierilor de la norma. » Mai mult, in opinia criticului, Preda a mai facut o a doua concesie prin publicarea nuvelei « Desfasurarea », pe care a tiparit-o de asemenea sub presiunea avertismentelor repetate venite din zona puterii numultumite de rezistenta primelor carti la totala cliseizare.

Pe cat de vehement se arata Negrici in a infiera literatura comunista, pe atat de senin analizeaza Eugen Simion scriitorii din aceeasi perioda. Despre nuvela « Desfasusarea » nu se pronunta ca ar fi aservita propagendei, ci ca aceasta reprezinta « un progres fata de nivelul prozei din epoca cu teme similare(…) Cateva fenomene sociale din epoca noastra sunt bine prezentate, si nuvela se ridica incontestabil peste muntele de proza sociologica, schematica, comuna in epoca. Procesul moral mai general este acela, adeseori adus in discutie, al dezalienarii taranului. Pe acest fenomen mai larg Marin Predea incearca, in modul sau caracteristic, sa fixeze o structura tipica. Constiinta independentei, bucuria, demnitatea si celelalte decurg de aici. Nuvela, judecata in sine, e antrenanta, scrisa cu verva, cu o nota de ironie. »

In perioada urmatoare, mediul cultural dintre anii 1964-1974 renaste prin valorificarea filoanelor nationale ale culturii, intelectualii reiau contactele cu Occidentul iar arta reuseste sa obtina o autonomie fata de directivele politicii oficiale. Deoarece cenzura se relaxeaza, scriitorii au curajul sa prezinte si o fata mai putin vesela a comunismului, cu toate exagerarile lui. In acest sens, Negrici foloseste termenul de literatura tolerata si ofera ca exemplu romanul lui Toiu, « Galeria cu vita salbatica ». Criticul il elogiaza pentru ca a reusit sa execute o descriere veridica a existentei cotidiene a intelectualitatii anilor ’50, aflata permanent sub supraveghere. Destinul personajului principal, Chiril Merisor, devine unul emblematic pentru intelectualul roman sensibil si lucid, care nu poate trai sub teroarea si suspiciunea impuse de regim, de aceea el devine intai suspicios, sfios, incapabil sa se confeseze prietenilor, ajungand in final la sinucidere. Un erou opus acestuia, la fel de veridic pentru perioada in care traieste, este Cavadia, despre care criticul spune ca « isi pune tot timpul in miscare, in societatea de care se foloseste, o doctrina a succesului intemeiata pe acceptatea raului si manipularea lui. » Cea mai cutremuratoare afirmatie apartine personajului Hary Brummer, ce nu ezita sa dea o definitie comunismului : « pacatul originar devenit politica de stat » . Deci Negrici nu mai infiereaza tot ce tine de comunism, ba chiar apreciaza verosimilitatea cu care autorul a reusit sa isi construiasca personajele.

Pe de alta parte, Simion exagereaza cu elogiul asupra poeziei din aceeasi perioada, devenind ridicol prin incercarea de a analiza strict estetic opera unui scriitor. In acest sens, vorbeste despre Adrian Paunescu ca despre un « spirit macedonskian al literaturii actuale : spirit al contrastelor, unire de sublim si grotesc, de tragedie si farsa, armonie de elemente ce, altfel, in lumea comuna se resping ca apa si focul. » De asemenea, despre poezia politica a lui Paunescu mentioneaza ca acesta « foloseste fata de eveniment doua atitudini: fie dilatarea, ridicarea lui la valoarea unui simbol general prin acumulare de propozitii oraculare, fie, in sens contrar, tendinta de a inveli rana deschisa a faptului intr-o plasa de imagini aluzive ». Demersul sau critic se indrepta intr-o directie gresita deoarece acea perioada, si asa destul de misterioasa si greu de inteles pentu generatiile mai noi, nu are nevoie sa fie camuflata de incercarea de a critica obiectiv, indiferent.