Luceafărul

Capodopera liricii eminesciene si culmea cea mai inalta a poeziei romanesti, poemul Luceafarul a aparut in Almanahul Societatii academice social-literare “Romania Juna” din Viena, in aprilie 1883. Punctul de plecare al capodoperei eminesciene se afla in basmul popupar “Fata in gradina de aur”, cules de calatorul german Richard Kunisch, impreuna cu alt basm “Frumoasa fara corp” cu ocazia unui voiaj in Orient si in Tarile Romane.

Pe marginea manuscrisului uneia dintre variantele poemului, Eminescu nota: “In descrierea unui voiaj in tarile romane, germanul Kunisch povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de simpla uitare, pe de alta parte, insa pe pamant, nu e capabil a ferici pe cineva nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar nici noroc. Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat acest inteles alegoric.”

Poemul poate fi considerat o alegorie si o meditatie pe tema romantica a conditiei geniului, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri.

Poemul are o compozitie romantica, prin antiteza dintre planurile terestru-cosmic, dintre conditia omului comun si conditia geniului, in cadrul unei retele de opozitii: eternitate/moarte-temporalitate/viata, masculin-feminin, detasare apolinica-traire dionisiaca, abstract-concret, vis-realitate, aproape-departe.

Poemul Luceafarul este alcatuit din patru parti, construite simetric: cele doua planuri, terestru si cosmic, interfereaza in prima si in ultima parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru (iubirea dintre Catalin si Catalina), iar partea a treia este consacrata planului cosmic (calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul).

Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore): A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata. Portretul fetei de imparat este realizat prin superlative de factura voit populara si comparatii: Cum e fecioara intre sfinti/Si luna intre stele, care scot in evidenta unicitatea terestra, puritate si predispozitie spre inaltimile astrale. Fata de imparat reprezinta pamantul insusi.

Primele sapte strofe constituie uvertura poemului, partea intai fiind o splendida poveste de iubire, prezentata prin intermediul unor motive romantice: motivul noptii, al castelului si al visului. Fata contempla Luceafarul de la fereastra dinspre mare a castelului si se indragosteste. Intalnirea lor are loc in vis, iar venirea Luceafarului in odaie aminteste de mitul zburatorului.

La chemarea fetei: O dulce al noptii mele domn/De ce nu vii tu? Vina!, Luceafarul se intrupeaza prima oara din cer si mare, asemenea lui Neptun. In aceasta ipostaza angelica, Luceafarul are o frumusete construita dupa canoane romantice: par de aur moare, umerele goale, umbra fetei stravezii. In constrast cu paloarea feței sunt ochii, care sugereaza prin scanteiere viata interioara. Dar fata refuza sa-l urmeze.