Manifestarea bilingvismului în Imperiul Roman

Noțiunea de contact interlingvistic a fost definită, pentru prima dată în istorie de către sociolingvistul Uriel Weinreich: „două limbi sunt considerate a fi în contact, dacă sunt folosite alternativ de unele și aceleași persoane, iar practica folosirii a două limbi se numește bilingvism, iar persoana respectivă bilingvă” . Aruncând o scurtă privire asupra Globului Pământesc, vom observa că bilingvismul este răspândit în întreaga lume, limba engleză, fiind considerată limbă de circulație internațională. Observăm desigur și anumite state care sunt declarate oficial bilingve, precum Canada, care recunoaște oficial atât limba engleză cât și limba franceză. Pentru a ne da seama că nu este un eveniment izolat, este îndeajuns să privim în istorie , în istoria Imperiului Roman. Vom observa că începând cu secolul al III-lea î. e. n., în timpul perioadei latinei postclasice (200-14 î. e. n.) în Imperiul Roman se practica un bilingvism între latina băștinașilor și latina literară, cultă; acest bilingvism aduce cu sine și schimbări la nivelul fizionomic al latinei literare: reducerea consoanelor finale „m”, „s” continuă precum și reducerea altor sunete din diverse poziții ale cuvântului; confuzia între sunetele „o” și „u”.

Treptat, odată cu expansiunea imperiului, se simte, atât în cultura, educația cât și în vorbirea cetățenilor romani, influența limbii grecești. În acest sens, încă din Antichitate, romanii observă faptul că latina era mult mai puțin flexibilă decât limba greacă, mai ales în exprimarea ideilor abstracte, drept pentru care, latinii împrumută foarte multe cuvinte de origine grecească . Acest proces poartă denumirea de interferență relațională, interferențe datorate imposibilității latinei de a traduce anumite lexeme grecești, care în general exprimau idei abstracte .

Henri-Irenee Marrou vorbind despre romanele latine, afirmă că un roman, în acea perioadă, era considerat a fi cultivat, dacă acesta era scris atât în limba greacă, cât și în limba latină, această metodă de scriere fiind denumită „utriusque linguae”. O trăsătură fundamentală a clasicismului latin, care deschide formele moderne de umanism este reprezentată de studierea unei limbi auxiliare, respectiv limba greacă. Romanii deplângeau sărăcia limbii lor, în detrimentul bogăției limbii grecești. Elevii romani practicau acest bilingvism prin traducerea textelor din latină în greacă și viceversa, punându-i în paralel pe Cicero și Demosthenes, pe Homer și Virgilius. Începând cu Varro în Imperiul Roman se practică studierea în paralel a limbilor greacă și latină. Cu toate acestea, Imperiul, din punct de vedere lingvistic, se divizează în două mari sfere de influență specifice celor două limbi (fig. 1). Astfel, greaca și latina se substituie sau se suprapun una pe cealaltă, fără ca una din acestea să triumfe în fața celeilalte.