Metafora

Limbajul discursului în proza postmodernă a atins un grad de codificare atât de înalt, încât prozatorul nu mai poate lucra „decât cu prefabricatele de sens şi de expresie” . Între cod şi utilizator se interpune, în procesul enunţării, un strat intertextual care ecranează relaţia directă cu semnele limbii. Această interferenţă intertextuală speculează toate formele esenţiale, de la simpla reproducere a unui citat, până la încărcătura semiotică. În acest caz se stabileşte o legătură strânsă dintre formele de manifestare a intertextualităţii şi universul figurilor de stil şi al tropilor.

Metafora – transferul reprezentărilor despre viaţă asupra noţiunilor abstracte – este legată îndeaproape de noţiunea imaginii artistice a lumii. Conceptul începe cu un mecanism de metaforizare. Metaforizarea presupune un schimb între gânduri, o tranziţie între contexte.

Dacă să facem o mică incursiune în istoria interpretării metaforei, atunci vom vedea că pentru Aristotel, comparaţia este metaforă dezvoltată, în timp ce la Quintilian metafora este o comparaţie prescurtată – sens consacrat ulterior. În metaforă, transferul sensurilor se fondează pe asemănarea semnificaţiilor. În De Oratore, Cicero găseşte că metafora are două funcţii: de a suplini sărăcia vocabularului şi de a crea un efect plăcut. Cu alte cuvinte, prin jocul metaforei, tropii înlesnesc intenţia de a informa, cea de a plăcea, precum şi intenţia discursului de a „mişca” receptorul prin transfigurarea codului cultural. Metafora nu este un simplu ornament, podoabă, ce îmbracă discursul pentru a emoţiona, a persuada, ci este figura de stil care „menţine două gândiri cu privire la lucruri diferite, simultan active în cadrul unui cuvânt sau al unei expresii simple, a căror semnificaţie este rezultatul interacţiunii lor” . Adică, metafora este o strategie discursivă, referenţială, prin care locutorul poate urmări atât seducţia, cât mai ales îmbogăţirea universului cognitiv al interlocutorului cu noi cunoştinţe şi adevăruri. Ea ţine de profunzimile interacţiunii verbale şi este un proces retoric prin care discursul pune în liberate puterea pe care o comportă unele ficţiuni de a redescrie realitatea. Astfel, „metaforele sunt implicate în elaborarea de concepte” , iar pe de altă parte ele „intensifică reprezentările noastre despre lucruri” , sporind capacitatea de receptare şi sensibilizare a cititorului.

În discurs, metafora afectează identitatea semantică întruchipată de funcţia cuvântului. cuvântul rămâne „purtătorul de efect în sens metaforic, deci el va dobândi un atare sens” . Imaginea metaforică îl determină pe receptor să ia parte la „ivirea treptată a unei realităţi de limbaj care trece dincolo de limbaj” înregistrând un raport misterios şi imprevizibil dintre lumi şi cuvinte. Sau, după cum apreciază T. Vianu, „Metafora este poezia însăşi” .

Vorbind despre proza postmodernistă nu putem trece cu vederea remarcabilele concepţii a o seamă de prozatori şi teoreticieni cum ar fi I.B. Lefter, M. Cărtărescu, Gh. Crăciun, Em. G. Păun, M. Cimpoi..., care neagă inexistenţa limbajului metaforic în text sau al gradului zero al figuraţiei, căci numai „Fantezia creatoare şi sensibilitatea autorului poate face o operă cu adevărat capabilă de a ajunge la sufletul cititorului. Metafore, rotiri, aproximări, trucuri mai grosiere sau mai ingenioase, definiri prin negaţie – pot fi încercate toate, dar cel ce nu simte, cel pentru care nu există o zonă a realităţii, oboseşte uşor să se întrebe cum o fi, cu ce o semăna ce el nu va cunoaşte niciodată”[M.C., vol.I, p.61-62]. Cu această ocazie, exegetul M. Dolgan subliniază în privinţa tezei negaţiei metaforei în opera postmodernă: „Personal, nu împărtăşesc această idee îndoielnică din mai multe motive, unul din care ar fi neintuierea până la capăt a figuraţiei atât parţiale cât şi globale (mai ales) a cutărei sau cutărei poezii, imagini, metafore” .