Nicolae Steinhardt - Jurnalul Fericirii

În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicolae Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Pastorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova a.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că, dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari".

Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, Nicolae Steindhardt este condamnat în "lotul Pillat-Noica" la 13 ani de munca silnica sub acuzaţia de "crimă de uneltire contra ordinii sociale". Acest eveniment înlatura "orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire" (Primejdia marturisirii, p. 178) şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza, el fiind evreu de origine. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, spre a da botezului un caracter ecumenic (cf. Jurnalul fericirii).

Acest episod dă naştere cărţii Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturisire, testamentul său literar. Redactat la începutul anilor '70, această primă variantă- circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscată de Securitate în 1972 şi îi va fi restituită în 1975, dupa numeroase insistenţe ale lui D. R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor în acea vreme.

Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. Jurnalul fericirii este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulă printre intelectualii epocii, iar Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Libera între anii 1988 şi 1989.

Temându-se de noi intervenţii din partea Securităţii, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomos, pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primeşte premiul pentru cea mai bună carte a anului.

În ediţia lui, Virgil Ciomos, aşează înaintea textului propriu-zis al jurnalului cele trei file ale Testamentului politic al lui Steinhardt; deşi nu este menţionat de către editor, se bănuieşte că acele pagini i-au fost încredinţate împreună cu manuscrisul jurnalului, în ziua în care Steindhardt l-a rugat să-l conducă de la aeroportul din Cluj şi până la Rohia şi l-a informat despre iminenţa unei noi percheziţii. E posibil ca acele pagini să fi interesat securitatea. Ca semnificaţii ale acestui titul este de retinut faptul că autorul a avut convingerea caracterului postum al operei sale.