Orbitor - aripa dreaptă - Mircea Cărtărescu

Ultima din trilogia "Orbitor", "Aripa dreapta" este cea care are dificila menire de a da un contur coerent ideilor, viziunilor din primele doua volume, "Corpul" si "Aripa stanga". Este vorba deci, de cartea care da articulatiile corpului de fluture, asa cum a fost el conceput la nivel simbolic, de Mircea Cartarescu. Ancorat in atmosfera Bucurestiului din anul 1989, subiectul profund al romanului se refera la viata si suferinta, la creatia care poate izvori doar din acestea doua, la metamorfoza fiintei care, prin natura ei vizionara, isi va putea cunoaste viitorul. Ni se propune, de fapt, o abordare atemporala, detasata a existentei, acceptarea identitatii trecutului cu viitorul precum si cautarea geamanului din noi, a acelei existente antagonice care sa ne intregeasca. O carte "frumos slefuita" cum o descrie Ioana Parvulescu, bogata, frumos gandita, definitorie pentru creatia cartaresciana: „Despre o carte frumos slefuita, despre o carte uimitoare se spune ca e o bijuterie. Despre Orbitor. Aripa dreapta s-ar cuveni sa se spuna ca este o vistierie, pentru ca bijuteriile literare sclipesc in fiecare fragment si pe fiecare pagina.” Orbitor este poate cel mai ambitios proiect al literaturii contemporane, conceput in forma de fluture sau catedrala si are 1400 de pagini scrise pe parcursul a 14 ani si jumatate.

Dupa cum insusi Mircea Cartarescu marturisea, Aripa Dreapta “s-a scris” fara graba si cuvintele s-au insirat firesc sub penita. Despre Orbitor, Ioana Parvulescu mai declara "Aripa dreapta este cel mai bun volum al trilogiei. Simetric asezata fata de aripa stanga, legata strans de corp, aripa dreapta face ca fluturele, care statea greoi pe pamant, sa-si ia zborul cu o simpla bataie de aripi literare.( ) „Orbitor este Levantul romanesc al lui Cartarescu, o carte frumos slefuita, o carte uimitoare, o bijuterie.”

Aripa dreaptă este un roman-matrioşcă în interiorul căruia orbitează mai multe romane închise unul în altul. Dintre acestea, romanul comunismului este, poate surprinzător, cel mai întins şi imprimă, măcar aparent, o notă de accesibilitate şi de relativ realism întregului volum. Cărtărescu ne dă aici, poate, cel mai bun roman al Revoluţiei, relatate de la nivelul străzii cu permanente schimbări de registru stilistic, de la trivial şi satiră prin suspans şi absurd spre burlesc şi fantastic: tabloul derizoriu şi terifiant al poporului înfometat, hazul amar al folclorului urban, mono/dialogurile din apartamentul părinţilor lui Mircişor (mama este, de departe, personajul acestui volum), violenţa scenelor de lupte stradale, violul în somn al Revoluţiei, care ia chipul alegoric al unei fete voluptuoase şi uriaşe, cortegiul poetic-coşmaresc al statuilor care ocupă Casa Poporului într-o scenă resurecţională decupată parcă din Arghezi, apoteotica venire a Tatălui în vehiculul lui ceresc deasupra Intercontinentalului şi Înălţarea Fiului (născut – într-o scenă colosală – din ţeasta translucidă a lui Herman) declanşînd mîntuirea colectivă ce precede teribila Apocalipsă. Cu toate acestea, dimensiunea fantastică este mai puţin spectaculoasă, ieşirile din timp şi din spaţiu – mai rare, iar glisările între realităţi – mai blînde (Corpul rămîne vîrful acestor efecte). Tema volumului este, de fapt, Istoria. Iar dacă alternanţa satirei şi a fatasmagoricului creează senzaţia de aliaj narativ eterogen, aceasta e numai o strategie pentru a sublinia ideea Istoriei ca desfăşurare inutilă, deşi absurdă şi violentă; istoria e doar un simulacru, o iluzie („umbră pe perete“), o devianţă insignificantă în designul divin al lumii.

Orbitor, proiectul literar romanesc cel mai plin de ambitie, dar ambitie autoeducata si direct proportionala cu resursele, se incheie - dupa mai bine de 10 ani - cu pagina 572 a Aripii drepte, in care, cu bold si majuscule, cum doar la sfarsitul cartilor de demult mai poti sa vezi, sunt scrise cuvintele: "Sfârsitul volumului al treilea". Mai mult, "Sfarsitul cartii".

Sa incepem atunci cu "sfarsitul cartii". Ocupand aceasta pozitie privilegiata, foarte vizibila si usor de imprimat in memoria de lectura, cele doua cuvinte trebuie ca, sub aparenta lor de formula standard, banal denotativa, spun ceva, intocmai cum cuvintele si modul in care ne luam ramas bun pot da cheia, sensul unei intalniri. Cititul unei carti e si o intalnire - cu un autor care te saluta folosindu-se de un titlu, te tine, nu de vorba, ci de citit, cu o carte, si isi ia ramas bun cu ultimul cuvant.

In Orbitor se impletesc o mie si una de povesti, unele inca nu de tot despartite de real, cateva desprinse din el si facute sa alunece, ametitor, in fantastic, altele decupate complet, cu precizie chirurgicala, din pura proiectie fictionala. In mijlocul lor, traiesc personaje care apartin, la randul lor, celor trei registre. "Sfarsitul cartii" poate ca trebuie inteles ca punct de confluenta pentru toate, semn ca prin aceasta formula isi gasesc rezolvarea tensiunile spatio-temporale generate voluntar de-a lungul celor peste 1.000 de pagini in a caror constructie de cutie chinezeasca (poveste in poveste in poveste) este verificat artistic, pana la metafora, raportul implacabil al continerii spatiale: "In mijlocul lumii era o casa. In mijlocul casei era o mama. In mijlocul mamei statuse el, si amintirea acelor luni fericite il atragea inca acolo, cu forta unui milion de brate moi si elastice".