Originile Limbii Române Literare

Limba română literară, în forma pe care o cunoastem astăzi, ca element constitutiv al culturii noaste naţionale, reprezintă rezultatul unei îndelungateşi complexe evoluţii; istoria ei, strîns legată de istoria societăţii româneşti, în special de momentele mai importante ale dezvoltării culturale şi ale formării conştiinţei naşionale este, în esenţă, istoria scrisului romînesc de la origini şi până în prezent .

În dezvoltarea ei, limba trece printr-o serie de stadii succesive; schimbările intervenite pot fi explicate prin anumite cauze interne, care îşi au originea în însuşi sistemul de funcţionare a limbii, ca mijloc de comunicare între membrii nuei comunităţi. Raportarea numai la istoria internă a limbii nu permite însă înţelegerea integrală a întregului ei proces de evoluţie: ca fenomen social, limba evoluează îhn strânsă legătură cu istoria societăţii care o vorbeşte şi o scrie. De aici, şi necesitatea examinării şi a cauzelor externe care explică anumite aspecte ale evoluţiei ei. În special, problemele originii şi ale dezvoltării limbii literare ( apariţia formei scise, sfera de folosire mai restrânsă sau mai largă a variantei literare, modul de constituire şi de precizare a normelor unice supradialectale, dezvoltarea diverselor ei stiluri) nu pot fi explicate fără raportarea la datele istoriei sociale.

Problema apariţiei scrisului în limba romînă şi a împrejurărilor care au determinat acest important eveniment cultural nu este definitiv elucidată în lingvistica şi în istoria literară românească. S-au exprimat în această problemă puncte de vedere diferite.

Unii cercetători au susţinut că apariţia scrisului în limba română s-ar explica pri factori exclusiv interni ( ca urmare a stadiului de dezvoltare la care ajunsese societatea feudală românească). Alţi cercetători, dimpotrivă, au pus apariţia primelor texte româneşti în legătură cu anumiţi factori externi ( influenţa husitismului in secolul al XV-lea, sau influenţa mişcării luterane în secolul al XVI-lea). De fapt, la o analiză mai atentă, problema apare mult mai complexă.

În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, limba oficială a cultului şi a administraţiei, în ţările româneşti, era slavona. Este de presupus însă că, chioar înainte de această perioadă, în 1521, data primului text românesc păstrat până astăzi ( Scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung către Hans Benkner, judele Braşovului), s-a scris româneşte, sporadic, pentru nevoi particulare.

Astfel, socotelile municipalităţii Sibiului menţionează suma de 1 florin plătită, în 1495, unui preot român pentru redactarea unei scrisori româneşti. Inainte însă de această dată, boierul Dragomir Udrişte, începe o scisoare slavonească, adresată braşovenilor, cu cuvintele Bunilor cestitem, în loc de Dobrem i cestitem. De asemenea, în 1485, este amintit jurământuol omagial făcut de Ştefan Cel Mare la Colomeea regelui Cazimir al Poloniei, şi care ar fi fost tradus din româneşte ( “ex valachico”) în româneşte. Ceea ce ar arăta că a existat un concept în limba română a cestiu text.

Primele texte scrise în româneşte apar, aşadar, relativ târziu, în secolul al XV-lea; dacă transformările societăţii româneşti ( scăderea puterii domnului şi trecerea ei în mâna boierilor, dezvoltarea economiei de mărfuri, decăderea culturii slavone) pot exlica ivirea scrisului în limba română, aceste împrejurări nu sunt însă suficiente pentru a explica actul revoluţionar al traducerii, la începutul secolului al XVI-lea a cărţilor religioase, în romăneşte,într-o perioadă când numai vechea slavă, greaca şi latina erau recunoscute ca singurele limbi oficiale de cult. Pentru traducerea unor asemene acărţi era necesar şi u îndemn din afară. După N. Iorga şi I. A. Candrea, acest impuls s-ar fi datorat mişcării husite, care ar fi provocat, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, traducerea aşa numitelor texte maramureşene (texte rotacizante) pastrate sub formă de manuscris ( Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzaki). Huziţii însă, în cea mai mare parte maghiari, au căutat să facă prozeliţi mai ales în rândurile populaţiei maghiare locale, iar husitismul nu s-a bucurat de o largă răspândire la români.