Particularități ale nuvelei fantastice - Șarpele, de Mircea Eliade

Naraţiunea “Şarpele” – „romanul scurt sau nuvela lungă” - a apărut în anul 1937. Mircea Eliade declara ca e singura carte scrisă fără plan, fără să ştie cum se va desfăşura acţiunea şi fără să-i cunoască finalul: „Când am început această povestire, ştiam un singur lucru: că un grup de bucureşteni, fără nicio aplecare către fantastic, s-au dus să petreacă noaptea lângă o mănăstire şi că un necunoscut, Andronic, întâlnit pe drum, le va spune la un moment dat: „Vă rog să nu vă speriaţi, dar este aici, foarte aproape de noi, un şarpe...” . Deoarece avea nevoie de bani pentru a pleca în străinătate, a acceptat propunerea de a scrie romanul, pe care l-a intitulat Şarpele. Astfel, timp de 14 nopti, autorul scria câte un capitol şi dimineaţa îl preda, pentru a fi dus la tipografie: „Scriam, până la 3-4 dimineaţa, cincisprezece - optsprezece pagini, pe care, uneori fără să le mai recitesc, le puneam într-un plic şi lăsam plicul în faţa uşii, la intrare, ca să-l poată lua băiatul de la tipografie, dis-de –dimineaţă. În fiecare zi, se culegea capitolul pe care-l scrisesem cu o noapte înainte” .

Literatura fantastică plasează istoria în teritoriul de graniţă dintre natural şi supranatural. Dacă cititorul decide că legăturile realităţii sunt neştirbite şi că ele permit explicarea fenomenelor descrise, textul se încadrează in categoria straniului; dacă din contră, el decide că numai admiţând noi legi ale naturii fenomenul poate fi explicat, pătrundem în sfera miraculosului. Ezitarea, pendularea cititorului(personajului) unui text literar între interpretarea evenimentelor citite(trăite) ca efect al unor cauze naturale şi interpretarea lor ca efect al unor cauze supranaturale constituie una din trăsăturile distinctive ale literaturii fantastice . Tzvetan Todorov consideră că spiritul fantasticului este concentrat în formula : „Mai că-mi vine a crede” , fiind de părere că „încrederea absolută, ca şi totala neîncredere ne scot dinlăuntrul hotarelor fantasticului: ceea ce îi dă viaţă este ezitarea” . Roger Caillois spune că fantasticul „trebuie să conţină un element involuntar, acceptat, o intrebare neliniştită şi neliniştitoare totodată” . În acest roman însă nu este derutarea cititorului, ci mai degrabă se doreşte a se oferi o bază teoretică unei probleme care ar rămîne neverosimilă. Artificiul fantastic se plasează în plan secundar, ceea ce primează fiind căutarea, care devine o constantă a personajelor frământate de trecerea timpului sau a celor care tind spre refacerea cuplului primordial.

În Şarpele, Eliade a transpus teoria sa despre irecognoscibilitatea miracolului- credinţa că după Încarnaţie, <<transcendentul>> se camuflează în lume sau în istorie, devenind astfel <<incognoscibil>>. Este binecunoscută părerea autorului referitoare la manifestarea fantasticului. Astfel, dacă fantasticul este cumva accesibil, nu poate fi întalnit decât camuflat în banal . Tocmai această idee se regăseşte în naraţiunea Şarpele, unde o atmosferă banală şi nişte personaje mediocre se transfigurează treptat. Începutul indică somnul conştiintelor personajelor. Apariţia lui Andronic va trezi aceste conştiinţe, reactivându-le funcţiile vitale, precum şi cele spirituale-în cazul Dorinei. Andronic este simbolul străinului care deţine un secret, a unui mesager al destinului. Acesta va intra treptat in vieţile şi obsesiile fiecăruia dintre personaje. Domnul şi doamna Solomon, Liza, Dorina, Stere, Stamate, Vladimir, Riri, căpitanul Manuilă pleacă la mănăstirea Căldăruşani, pentru a petrece noaptea acolo. Scopul este de fapt de a întări legătura dintre Dorina şi căpitan, în vederea unei căsătorii. În drum spre mănăstire, întâlnesc un tânăr, care se va prezenta ca fiind Sergiu Andronic, viitor aviator. Carismatic si prietenos, acesta le capteaza imediat atenţia, îndeosebi femeilor, care se simt atrase de el. Ajunşi la destinaţie, aceştia pleacă la plimbare prin padure. La un moment dat, Andronic îi antrenează pe toţi într-un joc cu gajuri. Totul se desfăşoară sub patronajul timpului care trece: „Ştii, e un fel de cursă prin pădure...Dar nu trebuie să-ţi fie frică, şi iarăşi trebuie să nu te împiedici, să cazi. Altminteri, trece minutul” . Jocul are semnificaţii mult mai adânci, are menirea de a sparge convenţiile si de a oferi cale liberă iubirii. Prin intermediul jocului, personajelor li se dă şansa de a-şi cunoaşte fiinţa interioară, precum şi de a-şi învinge teama. Astfel, timidul Stamate devine îndrăzneţ si o sărută pe Liza, o femeie căsătorită, dar care nu mai este apăsată de constrângerile sociale: „Liza o luă la goană prin pădure. Nu-i mai era teamă, acum, ştiindu-se urmărită de Stamate. Dar se simţea întinerită, liberă şi asta îi mărea bucuria fugii” . Jocul eliberează de sub convenţie pentru a proclama o nouă convenţie, putând spune că acesta are rolul de a structura viaţa. Totul se petrece doar timp de un minut, urmând ca apoi totul să revină la normal. În proza lui Eliade există o adevarată fascinatie a nopţii. Sub imperiul întunericului, pădurea îşi dezvăluie sensul labirintic. Sub imperiul jocului, aceasta se transformă într-un Eden al amorului: „Parcă întreaga pădure respira acum omeneşte, cald, carnal. Parcă năvăleau din toate părţile aburi de trup dezvelit, şi în toate boschetele respirau perechi înlănţuite” .