Personajul feminin în opera lui Ioan Slavici

„La începutul tuturor lucrurilor mărețe se află o femeie.”

Alphonse de Lamartine

Femeia, eterna poveste, a constituit de-a lungul vremii, direct sau indirect, un subiect de anvergură, dar și de studiu favorit pentru artiști, scriitori, istorici și sociologi. Literatura, la fel ca oricare ramură a artei, a devenit un spațiu de cunoaștere a femeii universale, ilustrând teme ce sunt în strânsă legătură cu condiția femeii: iubirea, căsătoria, familia, idealul, căutarea propiei identități etc. Cu alte cuvinte, literatura s-a concentrat pe sublinierea caracteristicilor psiho-emoționale, lăsând la o parte latura socială. Literatura a înglobat în paginile sale toate laturile personalității feminine, un complex de stări, gânduri și ipostaze, precum: femeia supusă, femeia angelică, femeia diabolică, femeia-soție, femeia-mamă, femeia-adulteră etc. Astfel se confirmă afirmația criticului Garabet Ibrăileanu: Într-un roman, o femeie e o nuanță a feminității;un bărbat este mai mult decât o nuanță, este un aspect bine determinat al umanității. Apoi, într-un roman, o femeie e mai întotdeauna mai mult ființa de sex femeiesc, pe când bărbatul apare în atâtea ipostaze: om politic, clubman, vânător, artist [...].

Personajele feminine ale secolului XIX si XX sunt reprezentări inedite ce oferă cititorului un adevarat spectacol de trăiri, temeri, suferințe si bucurii specific gândirii feminine; elementul comun al eroinelor fiind dorința arzătoare de a-și depăși condiția, de a izbuti într-o lume aflată sub imperiul masculin.

Ioan Slavici, deopotrivă realist si moralist, suprinde în paginile sale diverse ipostaze ale feminității secolului XIX: de la femeia de condiție socială superioară la femeia singură într-o lume a bărbaților, de la femeia modernă la femeia supusă autorității părintești sau femia ispită. În eseul prezentat ne vom apleca atenția asupra romanului Mara publicat în anul 1894, în revista Vatra, considerat de Călinescu aproape o capodoperă în care oamenii sunt tăcuți, greu de urnit, încăpățânați în prejudecăți și obiceiurile lor, mai dezghețați în gândirea colectivă decât în cea individuală . Romanul face parte din categoria bildungsroman, adică este un roman al inițierii și al formării, pentru că pe tot parcursul romanului este prezentată trecerea celor doi copii, Persida și Trică, de la copilărie la maturitate și totodată inițierea lor în greul vieții. Personajul central al romanului ca apariție este Persida, însă Mara domină întregul univers ca factor de relație, comparație, raportare, ca prezență subînțeleasă, ca punct inițial și final al evoluțiilor .

După moartea soțului ei, Bârzovanu, Mara rămâne văduvă, cu doi copii încă mici - Persida și Trică. Pentru a le asigura un viitor îndestulat, Mara se ocupă cu mica negustorie, alergând fără odihnă de la Radna, la Lipova sau la Arad, trăind modest și adunând banii cu multă chibzuință. După un timp, Persida este trimisă să învețe la o mânăstire catolică din Lipova, iar Trică devine ucenic la unul dintre cei mai mari cojocari. Tânără și frumoasă, Sidi atrage privirile teologului Codreanu, dar și pe ale unui tânăr neamț - Națl Hubăr. Povestea de iubire dintre Persida si Națl generează multiple conflicte din cauza diferențelor etnice și religioase. Venirea pe lume a copilului celor doi aduce câteva momente de liniște, momente umbrite însă de moartea lui Hubăr, tatal lui Națl.

Mara, muiere mare, spătoasă, greoaie și cu obrajii bătuți de soare, de ploi și de vânt , una dintre figurile simbolice în opera lui Slavici, văduvă fără sprijin și mamă a doi copii, se află în situația de a rezista greutăților zilnice ale vieții, de a răzbate singură într-o societate monopolizată de sexul masculin, încercând continuu să se adapteze la schimbările din societate, afișând uneori o putere de nestăvilit, iar alteori neputință: Biată de femeie cum sunt, m-am apucat de prea mare treabă. Prima sa apariție în roman este conturată prin ceea ce face și ce are: Mara, femeie muncitoare, negustoare si podăriță, este un complex de bunuri (o casă, o vie, ceva pământ, noroc și doi copii). Întregul domeniu întins de la Radna la Lipova și de la Lipova la Arad este dominat de energia Marei, pare că întregul pământ stă la picioarele ei spre a-i fi de folos în agonisirea averii și creșterea celor doi copii: Marți dimineață Mara-și scoate șatra și coșurile pline în piata de pe țărmurile drept al Murășului, unde se adună la târg de săptămână murășenii până de pe la Sovirșin și Soboteliu și podgorenii pănă de pe la Cuvin. Joi dimineață ea trece Murășul și întinde șatra pe țărmurile stâng, unde se adună bănățenii până de pe la Făget, Capâlnaș și Sîn-Miclauș. Vineri noaptea, după cântecul cocoșilor, ea pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu șatra întinsă în piața mare, unde lumea se adună din șapte ținuturi.[…] Copiii aleargă și își caută de treabă, vin când sunt flămânzi și iar se duc după ce s-au săturat, mai se joacă voioși, mai se bat fie între dânșii, fie cu alții, și ziua trece pe nesimțite.

Una dintre caracteristicile de bază ale Marei este umilința, însa nu în sensul ei propriu. Mara se folosește de poziția ei subalternă, găsește avantajul destinului ei nefericit: văduvă sărmană, murdară și greoaie, cu doi copii mici și neajutorați. Astfel, cu o viclenie desăvârșită, negustoarea se folosește de „atributele” sale atunci când viața pare că o încearcă, când vrea să-și mărească capitalul, când vrea să atragă compasiunea publicului, când vrea să primească întreținerea gratuită a Persidei la mânăstire etc. Cu alte cuvinte, umilința Marei este doar un rol pe care aceasta îl performează pentru a câstiga întotdeauna ceea ce își dorește.