Probleme logico-metamorfologice ale științei contemporane

Introducere.

Etapa contemporană de dezvoltare a cunoştinţe¬lor ştiinţifice pune sarcina nu numai de a concepe teoretic faptele, ci şi de a analiza modul de obţinere a lor, căile generale de elaborare a noului, adică a problemelor metodologice.

Metodologia a jucat întotdeauna un rol esenţial în dezvolta¬rea ştiinţei. Necesitatea asigurării meto-dologice a cercetărilor ştiinţifice apare atunci când este formulată problema, dar nu este clar cum se poate rezolva, deoarece metodele vechi au devenit neefective, în astfel de condiţii pentru rezolvarea proble¬mei este necesară pătrunderea în cultură şi asimilarea expe¬rienţei, fie în formă de algoritmi de rezolvare a unei probleme concrete, fie în formă de reprezentări generale, care vor putea contribui la rezolvarea problemei. De aceea, se consideră că metodologia este un mijloc de legătură a ştiinţei cu cultura.Cu ajutorul metodologiei, ştiinţa, mai ales în condiţiile de criză, asimilează din cultură anumite normative care îi asigură pro¬gresul. Astăzi creşte interesul faţă de problema interacţiunii dintre ştiinţă şi metodologie. Diferenţierea mereu crescândă a cunoştinţelor ştiinţifice provoacă necesitatea integrării lor. Dar constituirea unui tablou integral al realităţii este posibil doar pe baza metodologiei ştiinţifice. De aceea, în structura culturii la rolul de lider, tot mai insistent, pretinde metodologia. Nu întâm¬plător, astăzi capătă o largă răspândire părerea că secolul XX trebuie apreciat nu numai ca secol al atomului şi cosmosului, ci şi al metodologiei.

Pentru constituirea strategiei noi de cercetare este necesar de cunoscut: particularităţile ştiinţei ca fenomen social complex, locul şi rolul ei în societate, structura şi legităţile de funcţionare a ei. Pentru constituirea schemei generale a programului de cercetare rnetodologul trebuie să poată aprecia starea actuala a ştiinţei, adică să poată determina greutăţile şi perspectivele de dezvoltare a ştiinţei, să poată integra rezultatul primit în siste¬mul de cunoştinţe.

Astfel, în sprijinul celor expuse mai sus m-am hotărât să scriu acest comunicat pe problemele logico-metodologice ale ştiinţei contemporane, pentru a arăta locul şi rolul metodologiei şi a ştiinţei în dezvoltarea relaţilor sociale, interacţiunea lor cu alte ştiinţe cum ar fi matematica, informatica etc.

Capitolul I.

Dispoziţii generale cu privire la problema logico-metodologică a ştiinţei.

§ 1. Problema obiectului ştiinţei.

Cunoaşterea ştiinţifică are un caracter sisternic.Stiinţa este totalitatea de cunoştinţe puse în ordine pe baza principiilor teoretice. O sumă de cunoştinţe neunificate într-un sistem nu alcătuieşte ştiinţa. Ştiinţa apare atunci când acumularea şi descrierea faptelor atinge nivelul încadrării lor în sistemul de noţiuni, adică în conţinutul teoriilor.

În antichitate au fost acumulate multe cunoştinţe despre relaţiile cantitative ale lucru-rilor. Pe baza acestor cunoştinţe se construiau palate, piramide etc., dar ele continuau să-şi păstreze caracterul preştiinţific, deoare¬ce nu erau unite într-un anumit sistem pe baza unor principii şi legi generale. Ele au căpătat un caracter ştiinţific numai în lucrările lui Euclid,care le-a dat un caracter sisternic.Chimia practica e tot aşa de veche ca şi omenirea. Dar numai în sec. XVII, începând cu lucrările lui Boyle, chimia s-a transformat în ştiinţă.

Fiecare ştiinţă are perioada sa de afirmare, dar criteriile de constituire a ştiinţelor sunt generale: determinarea obiectului de cercetare,elaborarea noţiunilor care corespund acestui obiect, stabilirea legii fundamentale, crearea teoriei capabile să explice faptele. Adică,ştiinţa apare atunci când se poate determina obiectul de studiu al acestei ştiinţe.

Ştiinţa e sistemul de cunoştinţe despre legi, în¬suşiri şi relaţii ale obiectelor. Cunoştinţele ştiinţifice funcţionează continuu şi,în consecinţă, apar cunoştinţe noi.Cunoştinţele ştiinţifice se exprimă printr-un limbaj specific, cel ştiinţific. Legile ştiinţei se confirmă, se eva¬luează pe baza cercetărilor empirice şi prin mijloace teoretice.

Însă determinarea obiectului ştiinţei este o problemă destul de dificilă.Există zeci de defi-niţii ale unei sau altei ştiinţe.

Savantul trebuie să aibă capacităţi personale, un orizont larg, să fie erudit şi, în primul rând, să cunoască metodele ştiinţifice contemporane de gândire şi cerceta¬re. Pentru pregăti-rea savanţilor societatea cheltuie mij¬loace colosale.Aceste cheltuieli sunt îndreptăţite atunci când instruirea se face cu ajutorul celor mai efective metode. Dar aceste metode pot fi evi-denţiate atunci când se ştie cu ce se ocupă fiecare ştiinţă în parte,adică e determinat obiectul de studiu. Dacă este clar ce reprezin¬tă în sine fiecare ştiinţă, atunci se determină mai uşor direcţiile de dezvoltare a ştiinţei, cele mai actuale sarcini ale ei. Aceasta ne-ar scuti de multe greşeli şi ar contribui la folosirea mai raţională a potenţialului ştiinţific. Dacă A. Einstein n-ar fi cunoscut care sunt cele mai actuale şi mai dificile sarcini ale fizicii la începutul secolului XX, el ar fi fost nevoit să cheltuie mult timp, multă energie pentru a clarifica ce a obţinut fizica şi de ce are ea nevoie. Nu este exclus că în acest caz descoperirea teoriei relati¬vităţii ar fi fost amânată pe mulţi ani. în ştiinţa contem¬porana se întâmplă adesea că din cauza infor-maţiei limitate, a lipsei de coordonare şi a planurilor unice savanţii rezolvă probleme deja rezolvate. Aceasta s-ar putea evita mai uşor dacă ar fi clar care este obiectul de studiu al ştiinţei date.