Psihologia personajului feminin în literatura română

Literatura, de-a lungul timpului, a exploatat subiecte bogate, subiecte care au conferit viață operelor, iar dintre aceste subiecte, femeia s-a numărat, poate, printre cele preferate. Poezia a considerat-o muză, un izvor de inspirație nesecat, în timp ce proza a avut de oferit, pe lângă observații sociologice și analize psihologice asupra celor care, de multe ori, au ocupat scena principală a povestirilor, nuvelelor, romanelor. Poate, datorită unor vremuri trăite în patriarhat, femeia, deseori judecată, alteori îndepărtată din prim-planul societății, s-a înconjurat de mister, mister pe care scriitorii au încercat să îl îndepărteze și să afle ce se află în străfundul sufletului celei care a căpătat în literatura română ipostaza angelică sau demonică.

Acțiunea și personajele unor opere importante gravitează în jurul personajului feminin, a gândurilor și acțiunilor sale, dovedind astfel importanța și puterea pe care femeia o exercită asupra celor din jurul ei, cu toate că, uneori nu este conștientă de acest lucru. În momentul în care se vorbește de personaj feminin în literatura română, primele nume care apar în mintea cititorului sunt Otilia din Enigma Otiliei a lui George Călinescu, Mara din romanul eponim a lui Ioan Slavici, Doamna T. din Patul lui Procust a lui Camil Petrescu, Maitreyi a lui Mircea Eliade, femei deosebite care au reprezentat ipostaze precum cea de mamă, soție, creștină, îndrăgostită. Ipostaza de copil a personajului feminin, însă, a fost prea puțin explorată în literatura modernă, lucru de care se va ocupa literatura contemporană în romane care analizeaza nu doar universul copilăriei, precum și dramele de actualitate care fac trecerea forțată de la copilărie la maturitate.

Dan Lungu este unul dintre scriitorii contemporani care crează povești și personaje feminine ce rămân în memoria cititorilor datorită ușurinței cu care prezintă aspecte complexe ale realității, precum și aspecte din lumea copilului, pe care se pare că le-a studiat cu mare interes și atenție. Născut la Botoșani, în 1969, Dan Lungu este director al Muzeului Literaturii Române din Iași. Acesta a studiat sociologia la Sorbona și a fost redactor al unor reviste precum Au sud de l’Est (Paris) și Timpul (2001, 2002). Acesta a scris volume de proză scurtă cum ar fi Băieți de gașcă (2005, 2013) și Proză cu amănuntul (ed. a II-a, 2008) precum și romanele Fetița care se juca de-a Dumnezeu, Raiul găinilor, Sînt o babă comunistă!, roman care a fost ecranizat în regia lui Stere Gulea, Cum să uiți o femeie și În iad toate becurile sunt arse. Cărțile lui Dan Lungu au fost publicate în peste zece limbi, cum ar fi franceză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, gracă, norvegiană, turcă, el fiind unul dintre cei mai apreciați scriitori români, primind numeroase premii literare naționale.

Scrierile lui Dan Lungu se îndreaptă cu predilecție înspre teme care ating vulnerabilitatea ființei umane, cum ar fi: “babe comuniste” nostalgice, pocăiți, depresivi, copii hipersensibili rămași singuri acasă, imigranți, așadar subiecte care permit, pe lângă radiografierea societății românești și examinarea psihologiei personajelor.

În Fetița care se juca de-a Dumnezeu, Dan Lungu abordează două mari teme: în primul rând, universul magic al copilăriei, redat prin ochii Rădiței și fenomenul emigrației românești, al românilor care pleacă în căutarea prosperității financiare, redat prin ochii Letiției. În romanul alcătuit din 29 de tema emigrației temporare se află într-un plan secund, constituind ,de fapt, contextul favorabil unei analize psihologice detaliate a copilului Rădița.

În literatura ultimelor decenii, puține personaje se remarcă precum Rădița, acest lucru datorându-se faptului că Rădița este personaj central într-un roman ce mizează pe redescoperirea interiorității. Deși, de regulă, vocea este a naratorului obiectiv, perspectiva este a copilului, transformând-o astfel pe Rădița într-un personaj-reflector al cărții: lumea exterioară, cu dramele specifice vremii, este redată prin ochii copilului lăsat în grija bunicilor.

Numele Rădiței, mezina familiei Vărzaru, este ales atât de bine de autor, deoarece este definiția perfectă a copilăriei: veselie, definiție care este ilustrată în primul capitol al romanului. În acest capitol se regăsesc impresii naiv-filosofice ale fetiței, care de altfel vor domina întreg romanul. La sfârșitul acestui capitol, care inițial prezintă fericirea și simplele griji legate de tema la caligrafie pe care le simte Rădița, universul fetiței începe să se destrame odată cu plecarea mamei în Italia. Familia, care îi conferea sentimentul unei lumi unitare și solide, se răsfrânge: tatăl pleacă cu Mălina, sora Rădiței, la apartament, mama pleacă în Italia, pentru a asigura bunăstarea financiară a familiei, iar Rădița rămâne cu bunicii.