Receptarea Antichității Greco - Romane în Cultura Română

Orice încercare de a supune analizei mentalul grec, în structurile sale initiale, poate avea drept rezultat revelarea unor aspecte arhaice, aproape pierdute si de neregasit pentru perceptia moderna. Departe de a poetiza, putem vorbi de o reala catabaza a cercetatorului clasicist în adâncurile sensurilor acoperite de întunericul lui tempus edax sau, mai concret, de cel al propriilor prejudecati. O descindere laborioasa de acest fel este mereu însotita de entuziasm pâna la , de îndata ce se dezvaluie dimensiunile originare, etimologice, nealterate ale lucrurilor, asa cum fusesera ele gândite si simtite în traditia vechilor greci. Fara a fi numai simple relicve ale unei forma mentis fosilizate, cea a Helladei antice, aceste semnificatii de început vin sa ne lamureasca maniera de a le privi pe cele din afara noastra sau, mai ales pe cele dinlauntru, oferindu-ne astfel posibilitatea de a ne sustrage amneziei si confuziei postmoderne.

În greaca veche este una dintre acele vocabule  concept esentiale, care, supusa examenului filologic, permite configurarea unei axiologii profund traditionaliste, impregnata de religiozitate. Este cuvântul uzitat pentru a desemna fericirea  teleologica prin excelenta. Etimologia identifica fara efort convietuirea particulei care trimite la ideea de bine (vezi cel nascut dintr-un neam bun) alaturi de termenul , cu un câmp semantic larg, al carui epicentru este ideea de divin. Omul grec ipostaziat ca homo religiosus cunoaste sensul fericirii, de vreme ce în traducere ar însemna buna relatie cu divinul. În aceeasi ordine idiatica s-ar impune si povestea lui . În varianta primara, sensul sau era unul concret, pragmatic, regasit în radacina elena poie - : - a face, a alcatui. Termenul nu avea, deci, semnificatia cu care l-a învestit mai apoi trecerea timpului, poezia fiind ab origine facere, alcatuire a unui poet - , el însusi facator, profilul sau demiurgic reprezentând obiectul demersului nostru.

Dictionarele atesta, pe lânga polisemantismul lui , prezenta târzie a unor conotatii legate de plasmuirea sau compunerea versurilor. Tot aici se specifica faptul ca ideea de poet era exprimata mai degraba prin arhaicul pe care l-am putea plasa la începutul logosului grec.

La întrebarea cine erau aezii, exegeza raspunde fara a aluneca în speculatii: aezii, considerati profesionisti se acompaniau la instrumente cu coarde (kitharis, forminx, lyra) si erau totodata poeti creatori care improvizau pe o tema data . Etimologia, stiinta adevaratului sens, întareste la rându-i pozitia istoriei literare, accentuând ideea de cânt: - cel ce cânta, cântaret - cânta, a celebra. Verbul însa, apare cu o nuanta particulara în creatiile aezilor, ori de câte ori sunt chemate muzele, desemnând în mod special cântarea zeiasca:

Cânta, zeita, mânia ce-aprinsa pe-Ahil Peleianul / Patima cruda ce-aheilor mii de amaruri aduse

Asadar aedul nu e doar un simplu cântaret, cithared molatic , el este dincolo de toate alcatuitorul unui cânt inspirat printr-un act sinergic, teandric, afirmându-se astfel foarte lamurit pozitia sa de slujitor  sacerdot al fiicelor Mnemosynei. Ca poezia era împreuna  lucrare divino  umana, având o evidenta dimensiune mistica, dar sacru, asa cum avea sa ne spuna Hesiod, este un fapt de la sine înteles pentru vechii greci. De altfel, Theogonia aedului beotian este u