Riturile de trecere

ARNOLD VON GENEP in lucrarea Rituri de trecere face referire la faptul că lumea sacră şi lumea profană sunt două entităţi diferite, aceasta putând fi interpretată drept argument pentru conceptul de „rit de trecere”. Potrivit autorului „ între lumea profană şi lumea sacră există incompatibilitate, şi încă într-o asemenea măsură încât trecerea de la una la alta nu poate avea loc fără un stadiu intermediar ” „ Nu există separaţie mai netă decât între societatea laică şi cea religioasă, între profan şi sacru”. Autorul vorbeşte despre două mari clase de rituri – simpatetice şi contagioniste –primele fiind bazate pe credinţa acţiunii asemănătorului asupra asemănătorului, a contrariului asupra contrariului, a recipientului asupra conţinutului, a cuvântului asupra actului; cele din urmă având o bază dinamistă, impersonală şi bazându-se pe materialitate şi transmisibilitate, prin contact sau la distanţă. De asemenea, Van Gennep oferă o adevărată teorie a riturilor, evidenţiind riturile directe – cu efect automat şi fără vreo intervenţie a vreounui agent autonom (imprecaţie, seducţie, etc.) – şi riturile indirecte – cu efect prin recul, care pun în mişcare o putere autonomă (demoni, divinităţi, etc.). Mai menţionează riturile pozitive, ca voliţiuni traduse în act, şi riturile negative, ca tabuuri şi interdicţii. Aceste tipologii inovatoare sunt însoţite de exemplificări din viaţa populaţiilor primitive şi nu numai.

Secvenţele ceremoniale care acompaniază trecerea dintr-o stare în alta şi dintr-o lume în alta (cosmică sau socială) sunt definite de către autor rituri de trecere, care, la rândul lor, se prezintă sub trei forme aflate mereu în interdependenţă şi interferenţă mutuală:

- rituri de separare (preliminare) – funeraliile;

- rituri de prag (liminare) – graviditatea, logodna, iniţierea, adopţia, naşterea, căsătoria, trecerea de la vârsta a doua la vârsta a treia;

- rituri de agregare (postliminare) – căsătorie, etc.

Capitolul II – Trecerea materială – abordează problema frontierelor şi tabuurilor de trecere, a zonelor sacre. De asemenea, Van Gennep pune o problemă interesantă în ceea ce priveşte ritualurile de poartă, prag, riturile de intrare şi de ieşire. Autorul menţionează că „interdicţia de a pătrunde pe un teritoriu are un caracter magico-religios, propriu-zis, ea exprimându-se în lumea clasică cu ajutorul bornelor, pereţilor, şi prin mijloace mai simple la semi-civilizaţi. Modalitatea ce mai simplă constă din plasarea în mijlocul sau de-a curmezişul drumului a unei căpiţe de iarbă, a unei bucăţi de lemn, etc.”. „Dată fiind pivotarea noţiunii de sacru, cele 2 teritorii apropiate sunt sacre pentru cine se află în zonă, dar zona este sacră pentru locuitorii ambelor teritorii”. Potrivit credinţelor magico-religioase ale semi-civilizaţilor, aşa cum numeşte Van Gennep populaţiile primitive, „oricine trece de la un teritoriu la altul, se află, pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, într-o situaţie specială – el pluteşte între două lumi”. Această situaţie de limită dezvăluie scopul lucrării de faţă, şi anume acela de a demonstra că limita, ideală şi materială totodată, se regăseşte mai mult sau mai puţin evidenţiată în toate ceremoniile care însoţesc trecerea de la o situaţie magico-religioasă sau socială la alta. Un aspect la fel de interesant abordat de autor este problema riturilor de intrare, descrierea cărora ne aduce în prim plan o întrebare de nuanţă pragmatică – de ce intră hoţii pe uşa din spate-

Tot în acest context al riturilor de trecere, Van Gennep vorbeşte despre sacru şi profan, ca despre dualismul necunoscut-cunoscut, sau extraordinar-vulgar.

Capitolul III – Indivizii şi grupurile – cel mai de ansamblu, abordează problematica stării şi însuşirilor străinului şi a riturilor de agregarea a acestuia. Acesta este considerat în orice societate primitivă drept fiinţă sacră, din care motiv localnicii resimt în prezenţa acestuia o teroare magico-religioasă, iar scopul lor este să-l facă să fie neutru, binevoitor şi să „rupă farmecul” ce-l înconjoară. Unul din riturile de agregare a străinului despre care vorbeşte autorul este comensualitatea – ritul de a mânca şi a bea în comun. Alte rituri de agregare a străinului pe care lucrarea „Riturile de trecere” le tratează prin prisma semnificaţiilor general valabile atât în societăţile primitive, cât şi în cele civilizate, sunt riturile de oferire sau schimb de daruri, prin care se creează şi se consolidează continuitatea legăturilor sociale dintre indivizi; prinderea în comun, acoperirea cu o haină, schimbul sângelui, riturile de salut, prin care se reînnoiesc cu fiecare ocazie legăturile mistice dintre indivizi (datul mâinii, frecatul nasului, scoaterea încălţărilor, etc.).

Problematica interrelaţiilor dintre indivizii diferitor grupuri este ilustrată prin intermediul riturilor de agregare contagioase directe, şi anume riturile sexuale, cum ar fi schimbul de femei. Un asemenea rit ar putea fi interpretat ca un echivalent al mesei luate în comun, sau ca activitate cu scopul naşterii copiilor dotaţi, dar şi în scopuri de management al conflictelor (în schimbul renunţării la vendetta).

Sunt analizate şi interpretate interesant şi riturile de plecare în călătorie (ce au drept scop să facă despărţirea să nu fie bruscă, ci progresivă) şi riturile de întoarcere a călătorului (rituri de îndepărtare a impurităţilor din călătorie).