Romanul Popular in Literatura Romana Veche

Imagine preview
(8/10)

Acest referat descrie Romanul Popular in Literatura Romana Veche.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 10 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Iulian Boldea

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Filologie

Extras din document

Cărţile populare au fost cărţile de lectură dintotdeauna ale celor mai diverse categorii de cititori. Mai mult chiar, pentru cei neştiutori de carte au fost cărţi de ascultare, citite fiindu-le de cărturari. B. P. Haşdeu a afirmat că "înainte de a desfăşura într-o limbă o literatură cultă, cartea poporană, în curs de secoli, este unica literatură a naţiunii întregi" . Arta populară definită de Alexandru Dima în Conceptul de artă populară ca fiind "o artă care a reuşit să pătrundă în straturile largi ale unei populaţii şi să fie de toată lumea însuşită" . O definire temeinică, ştiinţifică a conceptului nu se poate opera, scrie Al. Dima, decât abordând problemele estetice, psihologice si sociologice ale creaţiei şi circulaţiei artei populare.

Literatura noastră veche a pătruns din limba slavă sau greacă şi s-a răspândit în cursul secolelor XVII-XVIII în copii manuscripte, văzând lumina tiparului abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea. Cărţile populare au deschis sufletului românesc de pe vremuri o largă perspectivă spre tărâmul miraculosului magic şi creştin, spre lumina feerică a Orientului. Textele populare constituie pentru noi preţioase documente culturale, prin mijlocul cărora putem pătrunde şi înţelege mentalitatea generaţiilor dispărute.

„În manuscrisele acestea cu filele mâncate de carim, îngălbenite de timp şi pătate de picăturile de lumânări ale atâtor cetitori de pe vremuri, palpită încă ceva din sufletul veacurilor trecute.”

Legendele biblice, ca şi cele apocrife, traduse în literatura noastră încă din secolul al XV-lea ne-au deschis cele dintâi zări de lumină. Au trezit interesul pentru citit, au stârnit curiozitatea pentru literatura de imaginaţie şi au pregătit spiritele pentru poveştile mai întinse, cu intriga mai complicată, reprezentate prin romanul popular. Acesta uneşte teme luate în întregul lor sau în parte din literatura orală a maselor populare şi prelucrate de autori, care în cele mai multe cazuri nu pot fi identificaţi.

După Nicolae Cartojan, romanul, ca orice carte populară este produsul a doi factori deosebiţi:

poporul, care dă comoara de poveşti şi legende, şi cărturarul, care adună din popor, amplifică uneori cu elemente literare înrudite şi fixează în scris elementul poporan.

Alexandrie, roman având caracter istoric, prezintă amintiri despre marele cuceritor Alexandru Macedon, cu o sumedenie de mituri populare. Elementele de folclor universal, precum arimaspii, oameni cu un ochi în mijlocul frunţii, care săpau mărgăritanul şi se luptau pentru apărarea lui cu sgripsorii, monştrii cu trup de leu dar aripi şi cap de vulturi; kynokefalii, căpcânii, sunt un alt element popular, apa vie găsită de Alexandru cel Mare în ostrovul gymnosofiştilor, dau romanului popular acea putere de vitalitate prin care străbate timpul şi spaţiul. Trecând din mână în mână, de la un copiist la altul, cartea populară este în continuă prefacere, unind ingrediente noi şi variante, a devenit o operă anonimă şi colectivă.

Prin romanul lui Varlaam şi Ioasaf întemeietorul religiei budiste a devenit un ascet creştin, trecut în rândul sfinţilor. Pentru ca romanul care indică legenda lui Buddha să fie prelucrată în roman hagiografic creştin, a trebuit să sufere multe transformări şi să unească elemente străine de originea ei, ca de exemplu: apologia lui Aristides, alcătuită în secolul al II-lea, pierdută în originalul grecesc, dar păstrată în versuri siriace şi armene. Prin aceste adaptări la mediuri sociale şi etnografice deosebite prin treptata înlăturare a tot ceea ce este specific local, prin adăugări de elemente, romanul popular a obţinut acel caracter de universalitate prin care a străbătut peste secole. Apare în literatura română în secolul al XVI-lea prin intermediul literaturii sud-slave, din două direcţiuni opuse: lumea Occidentului medieval, latin şi cavaleresc stăpânit de cultul bravurii, al onoarei, şi prin Bizanţ, din lumea Orientului mistic, înclinat spre parabole, povestiri alegorice cu un cuprins religios sau moral, sentinţe şi enigme.

Cel dintâi roman al literaturii noastre, Alexandria, o creaţie bizantină a venit din Occident, unde marele cuceritor macedonean, Alexandru cel Mare, a fost format după concepţia cavalerismului medieval într-un împărat cavaler, cu trăsături de „ courtoisie” şi de generozitate. Începe cu un basm şi continuând în calea cititorului un şir de confruntări fără îndoială privid codul ce se cade a fi întrebuinţat pentru analizarea întâmplărilor. Calităţile fizice şi intelectuale ale prinţului sunt deosebite. Romanul conţine expediţiile lui Alexandru cel Mare cu neîntreruptul şir de victorii fulgerătoare, cu intensitatea ţinuturilor cucerite în nouă ani, cu varietatea şi pitorescul obiceiurilor şi al costumelor, cu caracterul exotic al vegetaţiei şi cu tragicul sfârşit al eroului, au mişcat într-atât sentimentalitatea şi imaginaţia contemporanilor, încât epopeea vieţii lui a căpătat de la început un colonit mitic. Chiar istoricii care au luat parte la războaiele lui Alexandru cel Mare (Callisthenes, Onesicrit, Aristobul, Nearh) au amestecat în operele lor realitatea cu fantezia. Ostaşii care au luat parte la lupte prin meleaguri îndepărtate au umplut lumea cu poveşti despre cele văzute şi păţite.

Fisiere in arhiva (1):

  • Romanul Popular in Literatura Romana Veche.doc