Shakespeare și Teatrul Elisabetan

În epoca apariţiei şi dezvoltării umanismului European, în Anglia se va produce un fenomen care va influenţa în mod semnificativ evoluţia ulterioară a tot ce înseamnă artă. Curentul se va intensifica în timpul domniei reginei Elisabeta, mai exact în a doua jumătate a secolului al XV lea, perioadă în care umanismul englez va atinge apogeul

Spre deosebire de alte ţări, dezvoltarea artei teatrale engleze s-a făcut printr-o unitate desavarşită, universul dramaturgiei fiind dominat atât de povestiri moralizatoare şi sublime cât şi de aventuri bufone ai cărei eroi erau oameni de rând. Acest fapt va facilita observarea unei mari mobilităţi a tematicii şi a stilurilor. De asemenea, nevoia de adevăr îi va determina pe englezi să includă în operele lor dramatice elemente patetice precum tema morţii, a diavolului, a vrăjitoarelor. În acelaşi timp apar şi satire, caricaturi, revelându-se astfel marea diversitate a artei teatrale destul de dezvoltată pentru acele timpuri.

Contextul istoric va influenţa într-o oarecare măsura evoluţia teatrului. Dacă în perioada Renaşterii şi a Clasicismului fondul dramaturgiei engleze se păstrează, ulterior se poate observa deschiderea către noi orizonturi şi o preocupare pentru rafinarea limbajului. Reforma va avea o acţiune benefică asupra evoluţiei teatrului, iar religia va deveni în scurt timp simbolul ideilor de patrie şi libertate. În aceste condiţii, apărea un fel de stimulent intelectual care va forţa sufletele meschine, ce nu fuseseră atinse de efectele Renaşterii, să se ocupe de lucrurile care ţin mai mult de spirit.

Ulterior se vor afirma numeroşi scriitori care se vor dedica elaborării de piese ale căror subiecte vor trata diferite aspecte ale actualităţii acelei vremi. Spre exemplu, John Lyly, reprezentant al dramaturgiei engleze, se va evidenţia prin tragediile sale cu subiecte antice şi prin iniţierea stilului eufuistic, care prin folosirea repetată a exprimării figurate, a jocurilor de cuvinte şi a paradoxurilor, se va constitui într-o variantă engleză a manierismului. Dar în acelaşi timp, acesta poate fi numit “maestru al povestirilor nesărate de curte, al firului de păr despicat în patru”

Alături de acesta vor mai scrie si alţii abordând diferite teme şi stiluri. Printre aceştia se numără: Thomas Kid, care se dedică în totalitate conturării de violente contraste de lumini şi tenebre; Marlowe, care instaurează domnia lucrurilor frumoase şi a elocvenţei lirice; Webster cel care nuanţează cu ironie şi înfăţişează frumuseţea sobră a unor calamităţi extraordinare şi a unor crime sângeroase etc.

Piesele de teatru capătă treptat o importanţă deosebită , tematica devenind din ce în ce mai bogată – de la încercări de drama istorică precum operele “Bâlciul de Sfântul Bartolomeu”(Ben Jonson),“Henric al V lea” şi “Richard al III lea”(William Shakespeare), imaginaţia merge până la născocirea fantomelor ca în “Hamlet” şi a vrăjitoarelor, în “Fratele Bacon si Fratele Bungay”(Robert Green),“Macbeth” şi altele.

Succesul de care se bucura dramaturgia în acea epocă este concentrat în sintagma celor doi autori Guy Rachet şi Rene Chavance, şi anume că: “teatrul va ţine loc de carte şi de ziar”

Este cunoscut faptul că în istoria literaturilor, teatrul este genul care apare mai târziu. Paradoxul literaturii engleze constă în rapiditatea cu care acesta ajunge la maturitate. Se poate afirma că în epoca elisabetană, operele dramaturgilor sunt împletituri ale genurilor, împletituri în care predomină poezia

Prima receptare a lui Shakespeare nu a fost una foarte favorabilă din cauza preponderenţei gustului clasic francez în cadrul cercurilor literare, Voltaire fiind de părere că acesta este înzestrat cu geniul creaţiei, însă că opera sa nu respectă niciunul din principiile artei. Acesta era acuzat de încălcarea legii celor trei unităţi de spaţiu, loc şi timp a lui Aristotel, fiind supranumit şi “geniu descătuşat de norme”.