Specificul Național

„Încât priveşte originalitatea ideilor, frumuseţea expresiilor şi calităţile lor poetice, oricine poate mărturisi, că atât horele din Moldova cât şi cele din Transilvania, din Bucovina şi din Valahia, sunt vrednice surori ale baladelor. Geniul poporului român, fie din orice provincie, este predutindene bogat de poetice comori ” .

Dezbaterile şi controversele pe marginea specificului naţional se înmulţesc progresiv după împlinirea şi consolidarea naţiunii; dacă specificul este, prin natura lui, vechi, naţiunea este, prin forţa împrejurărilor istorice, relativ nouă, înghegată în urma prăbuşirii marilor imperii vecine. Până să devină o temă culturală, asupra căreia să se poată discuta critic, relaxat şi nuanţat, specificul românesc a însemnat o lungă luptă, purtată cu sacrificii grele timp de secole.

Cronicarii şi apoi cărturarii Şcolii Ardelene sunt repere importante în acestă luptă de afirmare a unor adevăruri şi, implicit, a unor drepturi istorice. În prima jumatate a secolului al XIX-lea, cultura constituie mijlocul ideal de afirmare a legitimităţii noastre. Omul de litere este, vrând-nevrând, şi lingvist, şi istoric, şi politician: tot atâtea faţete ale vechii şi fundamentalei probleme. În epoca paşoptistă, idealul revoluţionar se conjugă, pentru români, cu idealul naţional. Folclorul, tradiţiile, istoria sunt însufleţite, vitalizate prin efortul generos al intelectualilor, şi folosite ca argumente decisive pentru a contura şi delimita specificul naţional.

Pe parcursul timpului specificul naţional începe să fie tot mai particularizat de viziunile şi de sistemele personale ale celor care îl discută. Într-un fel este văzută problema de către Eugen Lovinescu, teoriticianul sincronismului ( etnicul nu suplineşte şi nu îmbunătăţeşte esteticul), într-altul de către N. Crainic, ideologul „gândirismului” ( cu accent pe ortodoxism şi pe „mitul sângelui”, cu ruperea de valorile Occidentului). Într-un fel gândeşte Lucian Blaga – fenomenul etnic e pre-determinat de o matrice stilistică, datele spiritualităţii româneşti fiind configurate de un „anume ondulat oriyont spatial, cel mioritic, şi la fel un orizont de avansare legănată în timp”, “ ... un orizont, în care esenţialul e structura spaţială ca atare, fără de alceva, şi fără de umplutura pitorescului, adică despre un orizont spaţial şi despre accentele sufleteşti, pe cari orizontul il dobandeşte din partea unui destin uman, al unui destin alcătuit din anume duh si anume sânge, din anume drumuri, din anume suferinţi” .

Specificul naţional nu este unul neschimbator, nu are un caracter permanent, fixat in etern; el se exprimă, într-adevăr, modelator în istoria noastră, dar o şi „filtrează”, o decantează, făcând o medie şi o sinteză din marile evenimente şi tendinţe. Îi conferă adâncime; reciproc, istoria contribuie într-o anumită măsură la transformarea, la înnoirea specificului naţional.

Mulţi autori s-au aplecat asupra acestei teme, tratând-o în funcţie de concepţiile lor despre spiritualitatea naţională. Fiecare dintre aceştia şi-au impregnat în operele lor propriul stil şi propria viziune asupra neamului românesc şi asupra specificului naţional.

Primul dintre aceştia la care voi face referire este Lucian Blaga. Ceea ce m-a determinat să încep cu acest autor este atitudinea sa mai puţin critică. Citind lucrările sale care fac trimitere la aceasta temă “Spaţiul mioritic” şi „Geneza metaforei şi sensul culturii” , din „Trilogia culturii”, se poate observa pe alocuri o „urmă” a poetului Blaga. Descrierea plaiului românesc, a oamenilor şi obiceiurilor acestora se face pe o tonalitate solemnă, de slavă şi care denotă dragoste faţă de tot ceea ce înseamnă sufletul românesc, e ca şi cum ai „fredona” un imn pitoresc. Cu precădere în „Spaţiul mioritc”, Blaga evidenţiază specificul naţional regăsit mai degrabă în ancestralul sat românesc, în viaţa ţăranilor , decât în cultura moştenită de la erudiţi: “Să ascultăm (...) o doină a noastră. După ce ne-am obişnuit puţin cu chiromanţia ascunselor fundaluri, nu e greu să ghicim deschinzându-se şi în dosul doinei un orizont cu totul particular. Acest orizont e : plaiul. Plaiul, adică un plan înalt, deschis, pe coama verde de munte, scurs molcom în vale. O doină cântată, nu sentimental-orăşeneşte de artiste în costume confecţionate, şi nici de ţiganul de la mahala dedat arabescurilor inutile, ci de o tărancă sau de o băcită, cu sentimentul precis şi economic al cântecului, şi cu glasul expresie a sângelui, care zeci de ani a urcat munţii şi a cutreierat văile sub îndemnul şi porunca unui destin, evocă un orizont specific : orizontul înalt, ritmic şi indefinit alcătuit din deal si vale “ .