Stilul, Perspective Contrastive

Literatura este un corpus de lucrari, scrise sau orale, relatate prin limba sau origine, sau prin standarde culturale dominante. Cele mai cunoscute tipuri literare sunt poezia, proza, fictiunea si non-fictiunea. Literatura foloseste un tip anumit de limba, unul cultivat, ce ofera stiluri literare diferite, se foloseste de unelte literare, cum ar fi epitetul, comparatia, metafora, pentru a crea imagini estetice de valoare. Limba literara este un registru al unei limbi care se foloseste in scrieri literare, aceasta incluzand chiar si scrierile liturgice. Diferenta dintre formele literare si non-literare este mai mult sau mai putin marcata in unele limbi de circulatie. Pentru a evidentia modalitatile diferite ale limbilor si limbajelor de a crea valoare literara, va trebui sa fie puse, fata in fata, exemple din limbi diferite. Diferentele in stilistica a doua limbi care se inrudesc foarte putin, sau chiar deloc, vor aparea uneori vagi, alteori pregnante, desi folosesc aceleasi unelte literare. Aceste divergente sunt datorate discrepantelor in ceea ce priveste cultura fiecarui popor, viziunea asupra literaturii, si evenimentele sociale apartenente istoriei fiecarui popor. Stilistica ofera studiul varietilor de limba a caror proprietati pozitioneaza limba in context. Spre exemplu, avem limbajul folosit in publicitate, in politica, in religie sau de catre autori individuali, sau chiar si limbajul folosit intr-o anumita perioada din istoria unei natiuni, toate apartinand unei anumite situatii.

Stilistica incearca de asemenea sa stabileasca principii capabile de a explica alegerile individuale facute de autori diversi sau de grupari sociale in ceea ce priveste folosirea limbajului, cum ar fi in cazul socializarii, producerii si receptarii limbajului, analiza discursului si critica literara. Alte viziuni asupra esteticii contin folosirea dialogului, regulilor gramaticii si utilizarea registrelor particulare, cum ar fi registrul particular ce reprezinta limbajul literar.

Majoritatea lingvistilor nu folosesc denumirea „stilistica”, deoarece cuvantul „stil” poate avea mai multe conotatii care fac definirea termenului foarte dificila. Insa, in ceea ce priveste critica lingvisticii, Roger Fowler declara ca, intr-o folosire non-teoretica, notiunea de „stilistica” e valida si folositoare cu referire la o gama variata de texte si contexte literare, cum ar fi stilul prozei, epicul si balada, din literatura romana, dar si din literatura clasica greaca. Mai departe, stilistica este un termen distinctiv ce poate fi folosit pentru a determina legaturile dintre forma si efect intr-o varietate particulara de limbaj.

In „Introducere in lingvistica”, scrisa sub conducerea lui Al. Graur si publicata la Bucuresti, sunt prezentate moduri oarecum diferite de a privi si intelege stilistica. Initial, stilistica se ocupa de figurile de stil si de diferitele utilizari ale cuvintelor in operele literare. Aceasta exista inca dinaintea conceperii lingvisticii ca stiinta de sine statatoare, fiind bazata pe studiul literaturii. In urmatorii ani, stilistica a fost inteleasa ca studiul stilului individual, o stiinta care poate explica valorile literare. Multi lingvisti au vazut in stilistica studiul mijloacelor de care se foloseste o comunitate literara pentru a sublinia afectivitatea operelor. Problemele de stil se pot compartimenta in categoriile gramaticii, cum ar fi emfaza asupra sunetelor, procedeu fonetic, conferirea de calitati emotive categoriilor morfologice. In lucrarile aparute in jurul anilor 1960, stilistica a fost inteleasa ca studiul diferitelor aspecte pe care le dobandeste, in functie de vorbitor si de scopul comunicarii. Stilurile devin ramificatii ale limbii, acelasi individ fiind capabil de a folosi succesiv stiluri diferite.

O categorie a stilului corespunde literaturii, unde avem poezia epica, lirica, proza istorica, comedia si multe alte genuri. In trecut, stilurile literare pareau bine delimitate, spre exemplu stilul epic din „Iliada”, „Cantecul Nibelungilor” sau „La Chanson de Roland”, stilul poeziei lirice, stilul fabulei si satirei. Amestecurile dintre stiluri era intentionat si imediat observat. In modernism, amestecul de stiluri a devenit obisnuit, fara a produce efecte comice. Se poate observa o alegere a stilului in functie de personajul introdus sau de starea generala a operei. Combinatia stilurilor se poate observa si din dialogurile literare, expresiile familiare sau de argou putand fi imbinate pentru a realiza efectul literar monden. Numarul stilurilor dintr-o limba, referindu-ma aici la totalitatea lor, incluzand cateva exemple cum ar fi stilul literar, publicistic, uzual sau administrativ, nu poate fi precizat, datorita diversitatii de situatii. Desi stilistica lingvistica se ocupa de stilurile limbii, pe parcursul acestei lucrari ma voi ocupa de stilul literar, fara a diminua valorile aduse in domeniul stilisticii de catre lingvistii de valoare.

In „Verismul italian si literatura romana”, de Corina Popescu, stilul literar selectat e naturalismul, considerat a fi in atentia cercetatorilor si studiat ca o arhiva a modernitatii. In ansamblul studiilor dedicate fenomenului naturalist in literature romana sar si in literature europeana, se contureaza noi directii de explorare. Dintre acesta, in perspectiva lui Corina Popescu, se remarca raportul între genurile literare, ducand mai departe ideologia literatilor coordonati de Graur, referitoare la combinarile de stiluri. “Un domeniu în care numărul imens de interferenţe (dramatizări de romane, adaptări de piese, introducerea unor naratori în structurile dramatice etc.) creează posibilitatea de investigare a unor mutaţii cu importante consecinţe asupra literaturii secolului al douăzecilea.