Teatrul lui Marin Sorescu

Imagine preview
(9/10 din 2 voturi)

Acest referat descrie Teatrul lui Marin Sorescu.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 2 fisiere doc de 54 de pagini (in total).

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Crenguta Gansca

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 8 puncte.

Domeniu: Filologie

Cuprins

SCURTĂ ISTORIE A TEATRULUI ROMÂNESC - 5 -
PERSONALITATEA ŞI OPERA LUI MARIN SORESCU - 10 -
POETUL - 12 -
PROZATORUL - 14 -
ESEISTUL - 15 -
DRAMATURGUL - 15 -
SUBIECTE. TEME. PERSONAJE - 18 -
TREI DRAME ALE EXISTENŢEI - 19 -
EXISTĂ NERVI - 27 -
DESFACEREA GUNOAIELOR - 28 -
PLUTA MEDUZEI - 29 -
VĂRUL SHAKESPEARE - 30 -
CASA EVANTAI - 31 -
LUPOAICA MEA VS. LUPTĂTORUL PE DOUĂ FRONTURI - 32 -
TEATRUL ISTORIC - 33 -
SORESCU ÎNTRE BECKETT ŞI IONESCO - 36 -
ISTORIA REPREZENTAŢIILOR TEATRALE - 38 -
IONA - 39 -
LUPOAICA MEA - 40 -
EXISTĂ NERVI - 41 -
PARACLISERUL - 42 -
MATCA - 43 -
RĂCEALA - 44 -
A TREIA ŢEAPĂ - 45 -
CASA EVANTAI - 45 -
PLUTA MEDUZEI - 46 -
RECEPTAREA TEATRULUI SORESCIAN - 47 -
BIBLIOGRAFIE - 50 -

Extras din document

Sus

Veveriţele

Sărind de pe o picătură pe alta

Urcă prin ploaie până la coroana

Norului întunecos

Aşa aş vrea

Pe gândurile mele

Să urc până sus de tot,

Unde e posibilă liniştea

Pentru că viaţa şi moartea s-ar întâmpla

Mai jos de mine,

Ca ploaia sub nor.

(Marin Sorescu, Poeme,Ed. Pentru Literatură, Buc., 1967)

INTRODUCERE

‘Teatrul e o formă austeră a literaturii...Teatrul e

o moară de vânt care merge numai cu apă

(apă vie) şi care macină autorul. ’

(Marin Sorescu)

Scurtă istorie a teatrului românesc

Teatrul există (ca gen de artă autonomă) de douăzeci şi cinci de veacuri. În secolul al V-lea î.e.n., grecii l-au creat ca atare şi l-au ridicat pe o înaltă treaptă de demnitate, făcându-l să vorbească despre om, despre problemele şi năzuinţele lui.

Teatrul – ca o formă specifică de cunoaştere şi reprezentare artistică a vieţii – este o artă complexă, ompoziţiei fenomenului teatral fiindu-i indispensabile patru elemente fundamentale, şi anume: textul, actorul, scena şi publicul.

Deşi teatrul românesc a apărut târziu (până în secolul XIX spectacolele de teatru erau sub formă de spectacole de divertisment sau sub formă de teatru folcloric) el a evoluat rapid şi constant. Primele reprezentaţii, de către artişti amatori au avut loc în Iaşi în 1814 şi în Bucureşti în 1818. Spre mijlocul secolului, apetitul societăţii româneşti pentru teatru a dus la o prezenţă aproape continuă a trupelor străine în amândouă capitalele şi la primele reprezentaţii în limba română. Şcolile de teatru ale Societăţii Filarmonice din Bucureşti (1833) şi ale Conservatorului Filarmonic şi Dramatic din Iaşi (1936) şi mai târziu a mai multor şcoli de artă dramatică de stat (1864) au pus bazele educaţiei teatrale şi 1852 a fost anul apariţiei primelor trupe teatrale independente.

Cea mai veche încercare dramaturgică originală cunoscută până azi este cuprinsă într-o scriere anonimă descoperită de Nicolae Densuşianu în Biblioteca Episcopiei Române din Oradea, datând probabil din anii 1778 – 1780 şi intitulată Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa (Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova exprimată în formă de tragedie). Manuscrisul este alcătuit din scene disparate, câteva scrise în alte limbi (latină şi maghiară). Între cele dintâi încercări dramatice româneşti enumerăm: fragmentul dintr-o piesă în versuri intitulată Serdarul din Orhei descoperită de Vasile Alecsandri, care presupunea că datează din 1811, continuând apoi cu pamfletele dramatice ale lui Iordache Golescu, intitulate Starea Ţării Româneşti acum în zilele Măriei sale lui Ioan Caragea – Voievod (1818).

Cea dintâi perioadă de înflorire a dramaturgiei originale o găsim în legătură cu momentul revoluţionar de la 1848, sub forma dezvoltării comediei satirice, când o serie de dramaturgi îşi propun să ţintuiască la stâlpul infamiei, cu mijloacele comicului, moravurile decăzute ale societăţii vremii, surprinse în structuri teatrale foarte simple şi cu resurse literare încă odeste. Printre aceşti dramaturgi amintim: Alecu Russo – Jignicerul Vadra, Bacalia ambiţioasâ (1846), Costache Negruzzi – Carlanii(1849), Muza de la Burdujani (1851).

Principala contribuţie la dezvoltarea dramaturgie româneşti originale, până la Caragiale, o aduce Vasile Alecsandri (1821-1890). Cum scria Mihail Sadoveanu, vreme de jumătate de veac, Vasile Alecsandri a întrupat în sufletu-i generos şi a exteriorizat cu marele-i talent toate aspiraţiile neamului nostru. Alecsandri a fost unul din creatorii României moderne şi prin prestigiul şi strălucirea teatrului său a simbolizat întraga operă. Format în spiritul culturii franceze, el şi-a încercat iniţial pana de dramaturg prin prelucrarea unor teme din literatura pariziană a vremii, găsindu-şi însă în curând tonul original. Alecsandri concepe teatrul ca o şcoală de educare a poporului, ca o instituţie cu o înaltă misiune socială, teatrul său având un caracter militant. Prima fază de creaţie o reprezintă comedia iar dintre acestea amintim: Iorgu de la Sadagura (1844), Iaşii în carnaval (1845), O nuntă ţărănească (1848). Anii care au urmat îi aduc lui Alecsandri maturizarea talentului, dramaturgul sintetizănd din creaţiile anterioare un personaj nou – Coana Chiriţa – inspirat de personajele teatrului francez dar ancorat atât de puternic în realitatea socială românească a vremii. Cele două realizări principale din această serie – Chiriţa în Iaşi (1850) şi Chiriţa în provincie (1852) – relevă poziţia critică a lui Alecsandri faţă de viaţa socială a vremii dar şi perfecţionarea mijloacelor sale de creaţie, până într-atât încât personajul a rămas multă vreme legendar, iar piesele rezistă încă reprezentării în zilele noastre. Putem afirma că Alecsandri reprezintă punctul cel mai înalt atins în dezvoltarea comediei satirice la jumătatea veacului al XIX-lea, calităţile fiind proprii întregii dramaturgii premergătoare.

A doua direcţie de dezvoltare a dramaturgiei o constituie drama istorică de inspiraţie naţională. Dintre primii autori amintim: Gheorghe Asachi – Petru Rareş (1837), Theodor Codrescu – Plăieşul Logofăt mare (1846), C.Z.Halepliu – Moartea lui Mihai Viteazul la Turda (1854); începutul cel mai edificator în drama istorică românească îl face tot Alecsandri cu piesa Cetatea Neamţului (1857), al cărei subiect e inspirat din nuvela lui C.Negruzzi – Sobieski şi românii (1686). Momentul afirmării dramei istorice îl datorăm ilustrului cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907). După ce contribuise prin numeroase articole la îndrumarea teatrului, pledţnd pentru un repertoriu original, sinceritate şi firesc în interpretarea scenică, el elaborează drama Domniţa Ruxandra în 1867 şi tragedia Răposatul postelnic, urmâmdu-le în 1867 poemul dramatic Răzvan şi Vidra, rod al maturizării artistice. Deschizător de drumuri în dramaturgia de inspiraţie istorică naţională şi premergător lui Ion Luca Caragiale în comedia satirică, Bogdan Petriceicu Haşdeu reprezintă punctul de contact între perioada de consolidare a teatrului românesc şi perioada lui clasică.

Fisiere in arhiva (2):

  • Coperata .doc
  • Teatrul lui Marin Sorescu.doc

Alte informatii

Este lucrearea mea de licenta de la Facultatea de Litere - Oradea, specializarea Romana-Engleza.