Tipuri de personaje feminine în romanele Hortensiei Papdat-Bengescu

Hortensia Papadat-Bengescu s-a născut la Ivești, reședința de plasă a satului Bucești, la 8 decembrie 1876 . Mama sa, Zoe Ștefănescu, provenea dintr-o familie de învățători, ea însăși fiind pregătită pentru cariera didactică. Aceasta se căsătorește cu Dimitrie Bengescu în 1878, după nașterea Hortensiei, deci, fapt care presupunem că a generat atitudinea Norei Baldovin din romanul Rădăcini față de mama sa.

Debutul publicistic se produce în 1912, în ziarul La Politique, cu articolul Sur la mort de Petre Liciu, semnând cu pseudonimul Loys. Anul următor apare în Viața Românească proza Viziune, considerat de scriitoare drept „adevăratul meu debut în literatură”. Acum începe colaborarea Hortensiei la renumita revistă ieșeană și apropierea de G. Topîrceanu și de G. Ibrăileanu, mentorul publicației. Publică și alte bucăți lirice precum Dorința, Vis de femeie, Marea.

În 1918, la puțin după ce împlinise 42 de ani, Hortensia Papadat-Bengescu publică volumul său de debut, Ape adânci, carte privită de autoarea ei cu o neobișnuită răceală. Stimulată de apariția primului său volum și de comentariile favorabile despre Ape adânci, scriitoarea publică în 1920 două cărți: Sfinxul și Bătrânul. În 1923 apare romanul Balaurul, care face tranziția între etapa lirică și cea obiectivă a autoarei.

Perioada creației de vârf începe în 1926, când apare primul volum din ciclul epic al Hallipilor, Fecioarele despletite. Anul următor apare cel de-al doilea volum, Concert din muzică de Bach, alături de un alt volum, Desenuri tragice, ce a trecut neobservat.

Alte cărți importante ale Hortensiei sunt Drumul ascuns (1932), Logodnicul (1935), roman care îi va aduce Marele premiu al Societății Scriitorilor Români, dar cea mai comentată creație bengesciană rămâne romanul Rădăcini (1938), apărut în două volume cu care se încheie ampla construcție a ciclului Hallipilor. În martie 1955 Hortensia Papadat-Bengescu se stinge din viață, înainte fiind și bolnavă.

Personajele Hortensiei sunt, în general, foarte maleabile din punctul de vedere al stabilității psihice, fapt care se poate explica prin continua lor devenire, care îi face să treacă ușor dintr-o pătură socilală în alta. Astfel, eroii Hortensiei nu sunt, din punct de vedere caracterologic, reprezentanții evidenți ai unei anume categorii constituite. Mulți trec de la mica la marea burghezie sau din aceasta în stratul mai înalt, al mâinii de potentați.

Dintre personajele romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu, sunt aproape totdeuna reușite cele feminie. Unii dintre bărbați, cam abulici, sunt lipsiți de viață și, câtă o au, e subordonată și condusă de femei. Două personaje feminine ale scriitoarei (care deși sunt neilustrative, sunt necesare), care, efectiv, nu există, ci sunt doar simple spectatoare, și anume Mini și Nory Baldovin. Modul lor de a colporta reprezintă două moduri de a vedea personajele și evenimentele din roman. Optica lor fiind diferită, ele converg întrucâtva către o reprezentare obiectivă a lumii romanelor.

Mini are un rol de raisonneuse inactivă. Este, totuși, personificarea unei curiozități feminine gratuite. Ea este numai în aparență în contradicție cu Nory, ale cărei malițiozități le savurează. Prezentă în primul roman din ciclul hallipilor și foarte puțin în al doilea, Mini este o refracție fără existență proprie. Cu totul pasivă în Fecioarele despletite, în Concert din muzică de Bach participă indirect la desfășurarea acțiunii, precipitând, prin firea ei intrigantă, dezlănțuirea crizei morale a familiei Rim. Doar ea o pune la curent pe bătrâna servitoare cu faptul că doctorul este amantul fiicei soției lui. Autoarea îi subliniază deseori sensibilitatea, dar această sensibilitate se limitează la interpretarea vieții altora. Mini este și un fel de psihologă alchimistă, deoarece „deslușise acel proces de emanațiuni și dizolvări ale sufletului în corp, cum și acele efluvii dinăuntrul vieții în afară, încă imponderabile, dar care vor forma cândva o chimie nouă în noimele inseparabile ale trupului sufletesc și al celui de carne”. Curiozitatea maladivă o duce și la ideea unui fel de contopire cu ceilalți, pe care, de fapt, îi spiona. Rolul de colportoare și de „analistă” a vieții personajelor se manifestă în căutarea echivocurilor, dintre care unele, pe parcursul acțiunii ciclului de romane, aveau să se adeverească.