Tradițional și modern în poezia românească interbelică

Poezia caracteristică perioadei interbelice este influențată în mod evident sau discret de direcțiile estetice sau curentele literare ce au precedat această etapă.

Lirica interbelică, spiritul artistic corespunzător acesteia, nu poate fi interpretat, analizat prin izolare de caracteristicile curentelor literare anterioare. Ținând cont că poezia interbelică se „sudează” într-un climat postromantic trebuie să avem în vedere trăsăturile caracteristice ale eminescianismului.

Cel mai mare reprezentant al romantismului românesc este Mihai Eminescu. Poeziile sale împletesc trăsături ale esteticii romantice precum: înlocuirea rațiunii cu înflăcărarea, ardoarea sentimentelor, valorificarea miturilor, istoriei, visului, fantasticului, folclorului. Peisajele zugrăvite sunt nocturne, fantastice, iar personajele sunt excepționale: geniul, damnatul, însetatul de cunoaștere, demonul etc. În ceea ce privește mijloacele artistice, predomină hiperbola, simbolul, antiteza. Creațiile lirice de la începutul secolului XX sunt influențate în mod covârșitor de poezia eminesciană. Printr-un fenomen epigonic foarte bogat, s-ar putea spune ca poezia eminesciana s-a multiplicat. Alexandru Vlahuță este cel care a lansat sintagma “curentul Eminescu”, care se referă în mod îndreptățit la instalarea în poezia româneasca a unui model de creație ce presupune un sistem de trăsături estetice și un număr de motive devenite normă poetică.

Simbolismul este un curent literar specific sfârșitului secolului XIX și începutul secolului XX. Din acesta se va desprinde ulterior modernismul.

Stările sufletești nelămurite, confuze, nevrotice, transmise pe calea sugestiei constituie obiectul poeziei simboliste. Elemente definitorii ale simbolismului sunt și cele referitoare la corespondența dintre cuvintele-simbol și elemente din natură, muzicalitatea interioară și exterioară, cromatica, sinestezia, versul liber.

Simbolismul pregătește apariția poeziei moderne prin modificările tematice (introducerea poeziei citadine), de limbaj (cultivarea versului liber), dar și prin modificările de viziune.

Discursul liric bacovian, de la poezia sugestivă la simbolismul manierist și la tranzitivitate, se identifică cu traseul liricii moderne.

Trebuie subliniat că însăși realizarea volumului de versuri ca un întreg, prefațat și încheiat cu o artă poetică, constă într-o dovadă a „conștiinței de sine” a poeziei moderne.

În primele decenii ale secolului al XX-lea are loc o înnoire a literaturii române, determinată de două orientări: tradiționalistă, respectiv modernistă.

Fenomenele sociale specifice spațiului românesc la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX reprezintă una dintre cele mai importante premise ale apariției doctrinelor și orientărilor literare din această perioadă. Acum se amplifică procesul de integrare a spațiului românesc în circuitul valorilor occidentale, dezvotându-se considerabil spațiul citadin.

Tradiționalismul, după cum reiese din propriul nume, prețuiește și apăra tradiția, care este înțeleasă ca o sumă de valori expuse pericolului degradării.

Atitudinea tradiționalistă nu exclude spiritul critic, acesta fiind orientat, de regulă, împotriva tendințelor moderne, care aduc alterarea „vechiului”. Una dintre trăsăturile definitorii ale tradiționalismului se referă la interesul și pasiunea pentru folclor, considerat un depozitar ideal al tradițiilor unei comunități. Această trăsătură este completată de tradiționalismul românesc prin idealizarea și conservarea în mit a trecutului național.

Tradiționalismul nu acoperă o mișcare literară uniformă. Astfel, prima grupare tradiționalistă s-a format în jurul revistei „Samanatorul” (1901-1910). Una dintre trăsăturile acestei orientări literare este paseismul, care are în vedere orientarea spre trecut, prin evocare nostalgică, manifestarea regretului pentru așezările de odinioară. Sămănătorismul are tendința de a idiliza, satul românesc fiind înfățișat pitoresc. De asemenea, se conturează interesul pentru viața țăranilor, pentru specificul național și trecutul istoric. Orientarea ruralistă și ideea potrivit căreia temeiurile pentru construcția viitorului românesc se află în spațiul țărănesc- reies din poezia “Sămanătorul”: “Pășește în țarină semănătorul,/ Și-n brazda neagra, umedă de rouă,/ Aruncă-ntr-un noroc viața nouă/ Pe care va lega-o viitorul.” Satul apare în opoziție cu orașul, văzut ca loc de pierzanie, cu influențe nocive. De aici derivă atitudinea de negare a civilizației urbane, sentimentul dezrădăcinării, poezia nostalgică, poezia inadaptabilului. Putem afirma că sămănătorismul reprezintă continuarea direcției dominante specifică secolului al XIX-lea, impusă de „Dacia literară”, direcție ce aducea în prim-plan folclorul și istoria națională. Acest curent literar este reprezentat prin creațiile unor scriitori de valoare precum: Șt. O. Iosif, Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga etc.