Zmeura de Câmpie

Tema romanului pare să fie constituită din raportul dintre memorie şi adevăr, neputinţa recuperarii trecutului autentic. Ne putem da seama de acest lucru încă de la bun început, din titlu, adică; acesta constituie simbolul unei înstrăinări (zmeura fiind o plantă de munte): omul - despărţit de familie, marele trădat al memoriei şi chiar al Istoriei - este un înstrăinat în lume.

Romanul, în cazul lui Mircea Nedelciu, nu pierde tehnicile şi procedeele narative însuşite în prozele scurte. Din contră, ele sunt reluate şi chiar amplificate în ceea ce priveşte consistenţa, înmulţite chiar. Eugen Simion semnalează acest lucru, vorbind tocmai despre romanul pe care ne propunem să-l discutăm acum.

„El (Mircea Nedelciu, nota noastră) amplifică mijloacele pe care le-a experimentat în povestirea scurtă şi adaugă altele noi, cum ar fi utilizarea discursului epistolar şi a caietului de regie. Romanul cuprinde, astfel, aproape toate formele de discurs epic: confesiunea, jurnalul (caietul de regie al lui Radu A. Grinţu), romanul epistolar, cum am precizat, extrase din scrieri istoriceşi din opere de ficţiune, relatări obiective, auctoriale, eseu autoreferenţial (cartea se încheie cu studiul <<Este Zare Popescu un personaj în romanul Zmeura de câmpie?>>), dosar de documente, mai multe perspective asupra aceluiaşi eveniment sau personaj, discursul naratorului şi discursul autorului (în pagină şi, mai rar, în subsolul paginii), discursuri din afara scenariului romanesc (numeroasele şi savuroasele înregistrări făcute în autobuz, în tren, într-un restaurant, etc.)”

Este reamintit deasemenea, în studiul lui Eugen Simion, faptul faptul că romanul este structurat şi sub forma unui dicţionar de obiecte.

Romanul în sine debutează cu un pasaj de factură lirică. Sunt amintirile (vagi, ce-i drept, ale) unuia dintre personaje. Fragmentul anunţă pe de altă parte, tema centrală, cea în jurul căreia va gravita mişcarea naraţiunii. Este vorba despre încercarea celor trei tineri (orfani!) de a-şi reconstitui trecutul. Dar singurele documente credibile care le stau la îndemână (lucrul acesta, îl aflăm tot de la început) sunt amintirile. Cam puţin ce-i drept.

Atunci când vorbeşte despre categoria timpului, Tzvetan Todorov notează că există trei posibilităţi teoretice în ceea ce priveşte frecvenţa. Mai întâi avem o povestire singulativă (atunci când un discurs unic evocă un eveniment unic), apoi există o povestire repetitivă (mai multe discursuri evocă unul şi acelaşi eveniment) şi în cele din urmă, există posibilitatea unui discurs iterativ (un singur discurs evocă o pluralitate de evenimente, de obicei asemănătoare). Am menţionat aceste posibilităţi deoarece vom fi nevoiţi să ţinem seamă de ele în comentariul acestui roman. Pentru că, în fond, dacă ne gândim că el conţine în paginile sale încercarea unor tineri de a-şi descoperi trecutul (descoperire în sens invers, deci), nu putem să nu semnalăm faptul că acest demers este complicat de lipsa informaţiilor certe. Or, acest lucru face ca orice „eveniment” scos la iveală să primească o importanţă exagerată. Cu consecinţa desigur, că la nivelul textului acest lucru este redat prin revenirea asupra acelui eveniment, cu priviri diferite (povestire repetitivă, aşadar). Sau, din contră, acelaşi unghi (o sursă a povestirii) să istorisească mai multe lucruri asemănătoare, în acelaşi timp. Varierea acestor trei mari posibilităţi notate de teoreticianul rus, ca şi combinarea lor, sunt fireşte, infinite.

Structurarea (sau destructurarea, în cazul de faţă fiind cam acelaşi lucru) romanului este făcută de autor pe subcapitole, notate în ordine alfabetică de la A la Z. Acestea sunt conţinute de capitolele propriu-zise, PRESUPUNERI, INVESTIGAŢII, ALTE PĂRERI şi ALTE INVESTIGAŢII. Observăm că la subcapitolele X şi Z nu este scris nimic. Lucru care ne îndreaptă cu gândul la raportul scriitorului cu cititorul, despre care ştim că este pe deplin liberalizată în proza lui Mircea Nedelciu şi în proza mai tuturor naratorilor optzecişti. Cititorului i se lasă aşadar libertatea de a completa el însuşi aceste spaţii, după bunul plac şi gust.

Notele, inserturile metatextuale nu dispar nici ele odată cu trecerea de la proza scurtă la roman. Complice, instanţa naratorică nu îi refuză cititorului dreptul la a cunoaşte procesul de bucătărie, de inginerie textuală. La pagina 37, de pildă, făcând un soi de breşă în text, naratorul face o scurtă prezentare generală a locului, timpului, personajelor, etc. Dar, într-un anumit punct, povestirea se opreşte. Dar nu oricum:

„Nu vom dezvălui deci misterul până la capăt, deja am trecut la numărarea rapidă a obiectelor importante din memoria lui Zare din timpul în care se afla în armată, culmea ar fi să mai spunem şi cine era cel de-al treilea corespondent al său din timpul acela. Atunci chiar că totul ar fi ştiut dinainte, iar Grinţu şi alţii ar deveni pur şi simplu personaje episodice. Dacă, totuşi, până aici ceva e neclar, vă rog să nu-mi pretindeţi să vă dau adresa de acasă şi, chiar dacă o aflaţi pe o altă cale, vă rog să nu-mi scrieţi întrebându-mă de una sau alta.