Acte de vorbire - între emițător și receptor

Introducere

În acest eseu îmi propun să tratez problema „actelor de vorbire” din următoarea perspectivă: actele de vorbire sunt ca atare acțiuni adică ele angajează atât vorbitorul cât și lumea în care are loc actul în sine. Înțeleg aici conceptul de „lume” într-un sens minimal, ca teren comun (common ground) împărțit de un emițător și un receptor. Între mine, cel care înfăptuiesc actul vorbirii și cel care mă ascultă, se află în vigoare ceva de felul unei „aceeași lumi” compuse atât din totalitatea lucrurilor cu care cădem de acord, tacit sau explicit, adică convențiile, cât și dintr-o reprezentare comună aproximativă a aceleiași realități înconjurătoare.

Voi prezenta această perspectivă personală ce se sprijină pe unele temeiuri comune cu argumentele filosofului japonez Yoshitake Masaki cu scopul de oferi o critică a teoriei dezvoltate de J.L Austin, și mai apoi îmbunătățită de Grice - (și Strawson), denumită și ”Speech act theory”. Critica pe care doresc să o efectuez se referă la faptul că această teorie este una centrată pe vorbitor.

Pe de altă parte, Paul Grice accentuează ideea că ”ce se spune” efectiv într-o rostire este numai o parte din actul vorbirii, partea directă ca atare, existând anumite implicații așa-zis ”subliminale” denumite de el ”acte indirecte de vorbire” (indirect speech acts). Cu toate acestea, el încă se orientează pornind de la intențiile vorbitorului, la fel cum făcea Austin. În această lucrare voi încerca să argumentez că esența limbajului în comunicare nu poate fi clarificată conceptual numai pornind de la conceptul de intenție al vorbitorului, ci ține și de intenția ascultătorului, adică de angajarea amândurora într-un dialog.

Este un loc comun faptul că orice comunicare implică un vorbitor sau emițător și un ascultător sau receptor. Cu alte cuvinte, în ideea în care un act de vorbire implică în egală măsură atât un vorbitor, cât și un receptor al cuvintelor, ceea ce doresc să argumentez este că în cadrul modelului interpretativ pe care îl propune Austin fenomenului actului de vorbire, referirea la atitudinile emițătorului are o prioritate nejustificată în fața atitudinilor ascultătorului atunci când se tratează asupra componentei de convenționalitate a unui act locuționar sau ilocuționar.