Adevăr și Cunoaștere

Sfântul Apostol Pavel nu evita sa vorbeasca despre cunoastere. Dimpotriva, el cere aceasta lui Dumnezeu pentru neofitii sai ( cf. Efes. 1, 17 – 18; 4, 13, 14; Col. 1, 9; 2,2 ). Aceasta “ gnoza” priveste pe Dumnezeu si voia Sa cu privire la creatie. Ca atare, crestinismul nu propovaduieste un sistem axiologic structurat pe baza unor premize gnoseologice de ordin filozofic – idealist sau materialist – dialectic, ci reprezinta în esenta planul Divin, plan care nu poate fi supus determinarilor categoriale specifice rationamentelor silogistice. Scopul vizat prin acest “plan” este starea desavârsita, în care Hristos “ va fi totul în toate” ( cf. 1. Cor. 15, 28; Efes. 1, 10. ). Însusi “ acest plan a lui Dumnezeu referitor la lume reprezinta si el o chenoza a lui. El este o coborâre a lui Dumnezeu la dimensiunile, la posibilitatile si necesitatile lumii “. Sfântul Apostol Pavel exclama : “ o, adâncul bogatiei si al întelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu ! Cât sunt caile Lui de necercetat si judecatile Sale de nepatruns ! “, aratând prin aceasta ca singura uimirea ( adesea amintita de Sfintii Parinti ca posibilitate de “cunoastere” a ceea ce este dincolo de orice apofaza ) poate întrezari ceva din aceasta întelepciune divina.

Dar nu toti oamenii ajung la aceasta. Ratiunea, coborâta din starea ei originara de contemplatie, a devenit sofista, a urmarit si urmareste de cele mai multe ori aflarea de “ adevaruri”, dar care nu fac parte din Adevar, caci insuficienta si chiar partialitatea logico – formala a acestora nu-L indica, nu-L percepe ca sursa a “ tot adevarul” .

În afara Adevarului, cunoasterea umana s-a îndreptat asupra “ipotezelor sau teoriilor despre adevar”, însa acestea , “ fie ele stiintifice sau filosofice… pot fi falsificate cum spun specialistii stiintelor cognitive .

În stare paradisiaca, pentru om garantul adevarului era Dumnezeu însusi. În realitatea existentei cazute însa, nemaiexistând comuniunea vie cu Dumnezeu s-a ajuns ca “orice cugetare umana si orice discurs care o exprima sa poata fi contestata de altii. Sfântul Grigorie Palama a remarcat aceasta: “ Orice afirmatie poate fi contrazisa “ ( Discurs 1 contra lui Varlaam ). Totodata, s-a ajuns ca de cele mai multe ori nimic sa nu mai aiba caracter veridic în afara de viata personala, biologica: “ Sigurul lucru de care suntem siguri fara nici un fel de îndoiala este ca suntem în viata. Tot ceea ce facem, simtim si gândim, este consecinta acestei certitudini. De asemenea, în mod logic, adagiul cartezian poate fi inversat: în loc de “gândesc, deci exist “, “ sunt, deci gândesc” . Dar, în mod tot mai accentuat, pierzându-se comuniunea cu Duhul Sfânt Care este Duhul vietii, viata însasi devine obiect al negatiei . Din moment ce ea nu mai reprezinta în constiintele pervertite un adevar care vorbeste de la sine si care e în strânsa dependenta cu Dumnezeu, relativizarea ei înseamna chiar o “ normalitate”. Aceasta denota gradul major de pervertire al gândului uman care se împotriveste Duhului vietii .

Nihilismul existential profesat din ce în ce mai ardent în zilele noastre, nu face altceva decât sa confirme la nivel teoretic si practic aceasta negatie. În cadrul acestui nihilism apare ideea unei “spiritualitati” care postuleaza valori gnoseologice, dar de care se poate beneficia numai în cadrul unor “initieri” sau practici cu pretinsa valoare initiatica. În virtutea acestora, adevarul ultim apare ca un idol, o existenta lipsita de consistenta grefata pe elemente haotice si bizare. De aceea, acest “ adevar” reprezinta mai degraba “ un soi de nebuloasa deasupra unui vid psihic, o realitate fara continut spiritual precis” , decât un temei absolut si vivificator.

Aceasta realitate o avea în fata si Sf. Apostol Pavel, si de aceea, toata teologia sa va evidentia faptul ca adevarata spiritualitate se descopera numai în comuniunea vie cu Dumnezeu ( pâna la a spune “ Eu nu mai traiesc, ci Hristos traieste în mine “, Gal. 2, 20 ) care nu poate fi redus la concepte, el fiind Persoana care invita la dialog si care vrea ca “ toti oamenii sa se mântuiasca si la cunostinta adevarului sa vina “ .

Sfântul Macarie cel Mare a remarcat ca “ orice efort si activitate a Parintilor si cea a Domnului Însusi tindea la aceasta: Dumnezeu sa fie cunoscut oamenilor” . Evagrie spune chiar ca “tot ce a fost creat a fost creat pentru a cunoaste pe Dumnezeu” .

Dar nu exista doar o chemare la recunoasterea existentei lui Dumnezeu, ci în mod deosebit, Sf. Apostol Pavel arata ca exista si o chemare mistica a tuturor oamenilor care se refera la cunoasterea duhovniceasca, superioara oricarei cunoasteri de tip uman. Universalitatea cestei chemari mistice este indubitabila: “ Nicaieri nu se vede ca Apostolul interzice cuiva râvna dupa desavârsire, ca el s-ar socoti sigur favorizat de cunoasterea mistica ( cf. II Cor. 12, 2). Dimpotriva, prin cuvintele: “nu luati seama la voi, ca Iisus Hristos este în voi” ( II Cor. 13, 5 ) presupune ca toti crestinii pot “cunoaste “ ca Iisus Hristos este în ei “ . Totodata, arata în ce conditii se poate ajunge la cunoasterea lui Hristos: “ Sa nu fie netrebnici”, sa lucreze la “desavârsirea” lor”. Astfel, singura conditie a unei cunoasteri mistice a lui Hristos este desavârsirea moral – spirituala. “ Celor desavârsiti”, Sf. Apostol Pavel le poate descoperi “ întelepciunea divina”, datorita faptului ca au depasit vremea prunciei duhovnicesti. El le pretinde tuturor sa depaseasca aceasta pruncie (“ în rautate fiti prunci, nu în gândire însa” ), sa ajunga la “statura barbatului desavârsit”. În sensul acesta, viata crestina este o tensiune permanenta spre desavârsire.