Albert Camus

Ce se ascunde îndărătul existenţei aceluia care a fost Albert Camus? Persistă o serie de fapte, dominate de una din cele mai bizare evoluţii: de la vlăstarul unei mizere familii algeriene, cu tradiţie proletară, la situaţia de laureat al Premiului Nobel si de scriitor având o enor¬mă audienţă în toate colţurile lumii.

O astfel de evoluţie apare stranie chiar prin simplul fapt că autorul Ciumei este singurul deţinător occidental, de origine proletară, al marelui premiu decernat de către Academia suedeză.

Iată de ce es ie necesar a desprinde din seria de eve¬nimente cunoscute, şi care compun în mod obişnuit bio¬grafia lui Camus, câteva semnificaţii permiţând o explo¬rare ceva mai în adânc. Acest lucru se impune şi prin fap¬tul că, în jurul creaţiei camusiene, s-au aglomerat preju¬decăţi care necesită o amendare, o clarificare sau respin¬gere.

Un prim contact cu universul camusian, prin inter¬mediul biografiei sale, poate fi util prin urmare numai în măsura în care, dincolo de fapte nude, putem oferi semnificaţii utile.

La 7 noiembrie 1913, se naşte Albert Camus într-un ţinut bogat al Algeriei, Mondovi - părinţii săi fiind stabiliţi aici încă din 1871. Albert este al doilea fiu al soţilor Camus, după Lucien.

Prima mare experienţă capitală pe care o trăieşte Camus este cea a unei sărăcii. Tatăl său - Lucien Camus - un ţăran francez, moare în primele lupte ale primului război mondial.

Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniolă, analfabetă, împreună cu cei doi fii, se stabileşte la Alger unde va munci la o fabrică de cartuşe apoi spală cu ziua rufele pe la familiile avute.

Albert îşi petrece copilăria între mama sa, aproape surdă şi vorbind foarte puţin, un unchi infirm, dogar de meserie, şi fratele său, Lucien. Mediul familial, pus sub semnul lipsurilor elementare, îi marchează persoanlitatea. “Ducînd o viaţă de sărăcie, nota el în “Caiete”, printre oamenii aceia umili sau vanitoşi, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieţii”.

Personalitatea oricărui mare creator este profund im¬pregnată de atmosfera anilor copilăriei, de climatul în care s-a dezvoltat, introducând în opera sa afinităţile sau repulsiile acelor primi ani ai formării afective.

În mod firesc ideea paternităţii nu poate fi aflată în creaţia lui Camus, care nu şi-a cunoscut niciodată tatăl. În schimb, o bună parte a operei sale este agitată de avatarurile maternităţii. Relaţiile dintre marnă şi fiu, în Străinul (drama lui Meursault fiind accentuată de apa¬renta indiferenţă sentimentală faţă de mama sa), splen¬dida figură a mamei doctorului Rieux, în Ciuma, exe¬cutată aidoma copiei fotografice după un clişeu intangibil purtat de către scriitor în calda lui afecţiune, înspăimântătoarea dramă a Mamei, figură reală şi simbolică în acelaşi timp din Greşeala, sunt ipostazele maternităţii, care domină proza si dramaturgia lui Camus.

Imaginea casei părinteşti şi a profilului mamei apar mai ales în volumele de „eseuri", de fapt însemnări hibride poematice, de cele mai multe ori, rezultate din meditaţie filozofică şi naraţiune epică. Sunt, de altfel, singurele note direct autobiografice existente în opera sa, orientată, în marea ei majoritate, către dramele obiec¬tive ale umanităţii. Ele sunt extrem de importante pentru că ne oferă liniile directoare ale personalităţii lui Camus, dominantele sale etice, determinate, cum notează fără dubiu scriitorul, de mediul familial proletar. Asupra unei trăsături etice, mai ales, insistă Camus: lipsa invidiei sub diferitele ei manifestări. Ea este, într-adevăr, atât de caracteristică scriitorului, încât o înţelegere a ceea ce a cauzat evoluţia sa către lumea literelor ar putea părea un miracol, Camus neflind un ambiţios destinat să-şi con¬struiască O carieră prin obstinaţie în jurul unor calităţi personale, cultivate cu hotărâre.

Lipsa totală de invidie, de spirit de concurenţă inter-umană, de ambiţie carieristă, menită să modifice condiţia umană prin avantaje strict personale, „o datorez, scrie Camus, mai întâi alor mei, cărora le lipsea aproape totul, dar nu invidiau aproape nimic. Prin simpla ei tăcere, rezervă, mândrie naturală şi sobră, această familie, care nu ştia nici măcar să citească, mi-a dăruit una din cele mai grandioase şi perene învăţături.