Anliza Teoriei Semnului La Peirce-Saussure

Originile semiotice vin de departe si anume de la Hipocrate (întemeietorul stiintelor medicale occidentale). Acesta a instituit-o ca pe o ramura a medicinii cu scopul de a studia simptomele (simptom – “marca”, semn ce reprezinta altceva decât pe sine).

Studiul semnelor a depasit domeniul medicinei, fiind cercetat si de filosofi, astfel conform definitiei lui Aristotel semnul are trei dimensiuni: componenta fizica (sunetele ce alcatuiesc cuvântul), referentul si evocarea de catre el a unei semnificatii.

În continuare, Sf.l Augustin, a fost printre primii care au realizat o distinctie clara intre semnele naturale (simptome, semnale ale animalelor etc), si cele conventionale (de factura umana) si a adoptat existenta unei componente interpretative inclusa in totalitatea procesului de reprezentare.

O sarcina deosebita in ceea de priveste studiul semnelor este aceea a lui J. Locke (Eseu asupra intelectului omenesc) ce propune intr-un fel interconexiunea dintre reprezentare si cunoastere: “rolul semioticii este sa cerceteze natura semnelor de care se serveste mintea pentru intelegerea lucrurilor sau pentru a transmite constiintele sale altora” . Acest demers va ramane neobservat pana cand ideile lingvistului elvetian F. Saussure si cele ale filosofului american C. S. Peirce au ajuns sa constituie baza delimitarii unui domeniu autonom de investigare, ce urmareste sa inteleaga structurile care fundamenteaza atat producerea de semne cat si interpretarea lor.

Vom porni de la doua definitii clasice oferite de “pionerii seminoticii contemporane” – dupa cum îi numeste Umberto Eco – si anume: Peirce si Saussure.

Saussure porneste de la cateva premise de mare importanta pentru elaborarea semioticii: lingvistica se ocupa de toate manifestarile limbajului uman (limbajul e facultatea cumuna tuturor oamenilor); “trebuie sa te plasezi mai intai pe tarâmul limbii si sa o consideri pe aceasta ca norma a tuturor celorlalte manifestari ale limbajului”, deoarece “numai limba pare sa fie susceptibila de o definitie autonoma” ; limba este un produs social al facultatii limbajului si un ansamblu de conventii necesare adoptate de organismele sociale pentru a permite exercitarea acestei facultati la indivizi.

Saussure face o serie de distinctii: limba – limbaj, limba – vorbire (ceeea ce e social -ceea ce e individual, ceea ce e essential -ceea ce e accesoriu), limba nefiind o functie a subiectului care vorbeste, ci produsul ce este inregistrat pasiv de catre subiect.

Ca un “sistem de semne”, semne ireductibile la abstractie, limba este o “instituitie sociala” si “exprima idei”; prin aceasta ea este comparabila cu “scriitura”, alfabetul surdo-mutilor, cu riturile simbolice, cu formele de politete, numai ca este cel mai importanta dintre aceste sisteme. Acesta stiinta, ce studiaza viata semnelor in cadrul vietii sociale este numita de Saussure semiologie (de la grecescul semeion - semn).

Intr-o asemenea interpretare semiologica, natura semnului lingvistic este urmatoarea: el “nu uneste un lucru si un nume, ci un concept si o imagine acustica” (diferita de sunetul material, reprezentând amprenta psihica a acelui sunet); pentru mai multa precizie Saussure propune sa pastram “cuvântul semn pentru a desemna totalul si a înlocui concept si imagine acustica prin semnificat (fr. signifie) si, respectiv, semnificant (fr. signifiant)” . Relatia care se creeaza îintre unul si celalalt a numit-o apoi semnificatie. Saussure a considerat legatura dintre semnificat si semnificant este arbitrara (nemotivata, adicam semnificantul nu depinde de libera alegere a subiectului vorbitor caci acesta din urma nu are puterea de a schimba nimic din semn odata stabilit de catre o colectivitate sociala) pe care oamenii si / sau societatile au stabilit-o dupa voie; iar semnificantul are un caracter liniar “fiind de natura auditiva el se desfasoara numai in timp si are caracteristicile timpului: reprezinta o durata; aceasta durata este masurata cu o singura dimensiune: ea este o linie” .

Umberto Eco subliniaza originarea la Saussure atât a unei semiologii a semnificarii cat si a unei semiologii a comunicarii. Acesta, întrucat: relatia între semnificat si semnificant se stabileste în baza unui sistem de reguli (langage); semnificatul este ceva care are lagatura cu activitatea mentala a indivizilor în societate, întrucat telul reprezinta idei, adica “evenimente mentale”.