Antropologismul lui Ludwig A. Feuerbach

Sistemul filosofic hegelian a exercitat o mare influenţă asupra gândirii filosofice germane de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Această influenţă a fost, însă, variată. Două grupuri i-au revendicat sistemul filosofic: hegelienii bătrâni (sau dreapta hegeliană) şi hegelienii tineri (sau stânga hegeliană). Caracteristic pentru prima grupare este tendinţa ei spre ortodoxie şi supranaturalism. După această direcţie în sistemul lui Hegel este întemeiat atât teismul cât şi nemurirea personală.

Cu totul altă atitudine are stânga hegeliană. Aceasta nu vrea să îngăduie teologiei vreo influenţă asupra filosofiei şi de aceea această mişcare combate nemurirea spiritului individual, iar Dumnezeu capătă determinarea de simplă idee a umanităţii. Începută de David Strauss în lucrarea „Viaţa lui Iisus” (1835), critica religiei creştine este continuată de Bruno Bauer în „Critica istoriei evanghelice a Sznopticelor şi a lui Ioan” (1840-1842) şi ajunge la o poziţie independentă, nouă – critica esenţei oricărei religii şi materialismul – în gândirea filosofică a lui L.Feuerbach.

Ludwig Feuerbach (1804-1872) s-a născut la Landsut (Bavaria) într-o familie în care înzestrarea intelectuală era foarte frecventă. A studiat mai întîi teologie la Heidelberg, apoi filosofia la Berlin, unde este influenţat de filosofia lui Hege.. după câţiva ani de profesorat la Erlangen a fost nevoit să părăsească cariera universitară. Ostilitatea a fost provocată de cartea lui Feuerbach „Gânduri asupra morţii şi asupra nemuririi” (1830). Viaţa retrasă de mai tîrziu are ca rezultat o intensă activitate de scriitor filosofic. Până în 1839 Feuerbach rămâne pe poziţii hegeliene, însă după publicarea „Criticii filosofiei lui Hegel” (1839) începe cotitura sa spre ateism şi materialism. În opoziţie cu concepţiile lui Hegel, Feuerbach scrie principala sa operă „Esenţa creştinismului” (1841), lucrările „Principiile filosofiei viitorului” (1843), „Theogonia” (1857), „Dumnezeu, libertate şi nemurire din punct de vedere al Antropologiei” (1866), etc., cât şi însemnările cu titlul „Împotriva dualismului şi sufletului, cărnii şi spiritului”. Toate aceste lucrări desemnează şa filosoful german o gândire originală şi profundă, şi desigur, îndrăzneaţă pentru perioada în care a trăit.

Filosofia religiei

Preocupat de substratul omenesc al credinţelor religioase Feuerbach trece de la factorii psihologici, legaţi de anumite momente istorice, la ceea ce este permanent în cauzalitatea psihică a dogmelor religioase. Nu împrejurimile de fapt în care au apărut credinţele îl interesează pe Feuerbach, ci ceea ce se ascunde, cu necesitate statornică a sufletului, sub sistemul complicat al religiilor. În credinţa în Dumnezeu el vede nu o nevoie intelectuală de explicare a lumii, şi nici chiar un sentiment de dependenţă faţă de ceea ce ne depăşeşte, ci un element mai intim şi mai general omenesc.

Dumnezeu nu e altceva decât o proprietate inconştientă a celor mai puternice dorinţe ale omului. După Feuerbach Divinitatea este în esenţă un obiect al năzuinţei, al dorinţei; ea este ceva imaginat, gândit, crezut, numai pentru că este ceva cerut, visat, dorit. Cele mai mari valori ale vieţii omeneşti sunt întrupate în Fiinţa divină şi devin astfel atribute ale acestei fiinţe. De aceea, a încerca să disociem aceste calităţi, care ne amintesc de idealurile omeneşti – de exemplu, bunătatea sau dreptatea divină – de divinitate, este, după Feuerbach, o iluzie. Divinitatea, spune Feuerbach, nu există în afară de calităţile ei, iar acestea din urmă sunt nişte simple transfigurări ale aspiraţiilor noastre.

În această transpunere, de pe planul omenesc pe plan superior, pe care o face religia, Feuerbach vede şi avantajul şi inconvenienţe. Partea bună constă în faptul că, într-o anumită fază a evoluţiei umane, credinţa este singurul mijloc prin care omul se poate ridica pe o treaptă etică superioară. Doctrina creştină a iubirii care înfăptuieşte pe oameni este cea mai clară justificare a existenţei unei vieţi religioase.

Însă, spune Feuerbach, chiar creştinismul ne arată, cum, dacă iubirea uneşte pe oameni, credinţa fanatică, oarbă, face pe credincios un duşman neîmpăcat al semenului său de altă confesiune. Ceea ce iubirea apropie, intransigenţa dogmelor desparte.