Apolinic și Dionisiac la Nietzsche

Apolinic si Dionisiac la Nietzsche

Spirescu Andra

,, Arhitectul nu reprezinta nici o stare dionisiaca,nici una apolinica: e vorba aici de marele act de vointa, de vointa ce muta si muntii din loc, de betia marii vointe ce tinde spre arta. Oamenii cei mai puternici i-au inspirat intotdeauna pe arhitecti, arhitectul s-a aflat mereu sub forta de sugestie a puterii. In opera arhitecturala trebuie sa devina vizibile mandria , triumful asupra starii de ponderalitate, vointa de putere, arhitectura e un soi de retorica a puterii in forme, cand persuadand, ba chiar flatand, cand numai poruncind. ,,

Friedrich Nietzsche

În personalitatea lui Nietzsche predomina acele stari de constiinta care fac din om o fiinta poruncitoare, stapânitoare. Lui îi place tot ceea ce vesteste prezenta puterii si îi Nietzsche vede un semn deosebit de slabiciune umana în orice fel de credinta într-un transcendent, într-o alta lume decât aceea în care omul traieste,displace si reneaga tot ceea ce tradeaza slabiciune.

Nascut intr-o familie protestanta, paradoxal, nu isi interiorieaza valorile religioase proprii familiei, tinzand mai degraba spre ateism, fapt vizibil in opera sa filosofica. Nietzsche se declara ateu si adversar al crestinismului. Nihilismul e una din temele sale centrale, iar conceptul de supra-om desemnand o necesitate in personalitatea umana.

Atitudinea lui Nietzsche vizavi de nihilism o gasim cel mai clar în "Grait-a Zarathrusta!", unde spune pentru prima data ca "Dumnezeu a murit!".Fara Dumnezeu oamenii sunt lipsiti de suportul valorilor absolute , dar conceptia nitzsche-niana pae sa-si construiasca alte fundamente. Este vorba despre nedeterminism uman, despre existenta supra-omului ca figura centrala a societatii.

Conceptul “vointei puterii” este prezent in gandirea lui Nitzsche: “esenta cea mai intima a existentei este vointa de putere”sau miscarea vietii este cauzata in “ nedomolita vointa de putere, de creatie continua sau de metamorfoza, sau de victorie asupra propriului sine”.( Vointa de putere) .

Aceasta conceptie permite depasirea omului, nu eliminarea lui, abandonarea vechilor idoli si a sperantei într-o lume de dincolo, acceptarea vietii în ceea ce comporta ea ca aspiratie spre putere.

Pe de alta parte, pentru Nietzsche arta este “marele stimulent al vietii, o betie în fata vietii, o vointa de viata”, unde starile apolinice si dionisiace se impletesc ori se reduc una pe cealalta.

Dionisiacul - starea exploziva a unui spirit reda tocmai sugestia unui afect, echivalent in psihologie cu “impulsul”: extroversia, senzualitatea, tumultul, sexualitatea, izbucnirea voluptoasa a formelor spirituale, individuale, oscilant si haotic. Apolinicul se dezvolta la celalalt pol, introvertit si melancolic, influentat de lumina formelor frumoase, a soarelui si a aparentei. Le-am putea numi, doua stari modificate a constiintei, complementare – betia si visul- stari ale inspiratiei sau din contra, ale prodului in arta. Artistul dionisiac se lasa convertit de pierdere de sine in jocul betiei. Celalalt, in schimb, accepta jocul visului si-al contemplarii intrinseci. Lupta de contrarii a celor doua stari pare sa nu-si aibe locul in arhitectura.

Artistul apolinic este închis în limitele propriei individualitati, neavând posibilitatea de a se depasi, fiind supus eternitatii formei frumoase. Creatorul dionisiac trebuie sa-si distruga creatia, intr-o miscare continua a sufletului si a unei tendinte de autodepasire. Depasirea sinelui nu se poate face decât prin actul creator, act prin care este surprinsa esenta vietii în diferitele sale ipostaze. În lipsa activitatii creatoare fiinta este condamnata la o perpetua degradare.

Pentru Nietzsche, ca forme de exteriorizare a artei, muzica si poezia sunt expresiile cele mai puternice ale creatiei, ale dionisiacului si apolinicului, ele putand patrunde în adâncul fiintei, metamorfozand, accentuand stari spirituale dintre cele mai diverse.

Sculptura si pictura sunt determinate de nivelul aparentei, al imaginii, fara a o transcede. Ele nu contureaza decât partea aflata în lumina a individului, doar ceea ce se arata si de aceea Nietzsche le aseaza sub aspect apolinic. În schimb muzica, aflata sub semnul lui Dionysos, are darul de a schimba structura unei fiinte în întregul ei, patruntzând în nivelurile subconstientale ale mintii unui individ, generand principii ori stari contrare.

Arhitectura, insa necesita o alta viziune, cu valente diferite: putere, stabilitate, monumentalitate – asemenea pietrei sau a materialului de constructie. Aici, vointa tinde spre arta, spre principiu creator, superior, ireversibilil, deci sub aspectul unor proprietati bine definite.

Cu ajutorul vointei sunt sporite puterea si plenitudinea de viata a personalitatii si indiscutabil reformarea omului – omul puternic ghidat de propriile legi create de sine insusi.

„Adevaratii filosofi sunt oameni care poruncesc si dau legi; ei spun: asa trebuie sa fie!, de-abia ei hotarasc Încotro? si În ce scop? al omului si dispun aici de munca pregatitoare a tuturor lucratorilor pe ogorul filosofiei, a tuturor celor ce au învins trecutul, ei îsi întind mâna creatoare ca sa apuce viitorul si tot ceea ce este si a fost devine, mijlocul, unealta, ciocanul lor. Cunoasterea lor este activitate creatoare, activitatea lor creatoare este o emitere de legi, vointa lor de adevar este – vointa de putere. – Exista astazi asemenea filosofi? Au existat deja asemenea filosofi? Nu trebuie sa existe asemenea filosofi?" (Dincolo de bine si de rau).

Pornind de la aceasta premisa, orice individ care se doreste a fi puternic, ii sunt necesare vointa, spiritual creator si reactivitatea in raport cu determinismul si vechile legi. Arhitectura si creatorul acesteia isi gasesc muza in aceste valori, fundamentale pentru sine.