Arthur Danto

Inchipuiti-va un apartament din Tokyo, in care panourile din hirtie de orez ce delimiteaza una dintre camere sint murdarite de funinginea din strada si, mai mult, sint stropite, in timpul unei furtuni, cu apa murdara de pe acoperis. Urmarea: niste panouri patate in gri si negru numai bune de aruncat. Intimplator, proprietarul, iubitor de frumos, aude ca pe piata de arta este pus la vinzare un paravan realizat de unul dintre maestrii artei contemporane. Proprietarul va achizitiona degraba noua opera de arta si va observa ca panourile au aceeasi distributie de gri si negru ca si cele vechi, murdarite. Si totusi, in noile pete, estetul nostru descifreaza nori si petale, o ploaie simbolica si chiar silueta unui dragon.

Dar toate acestea ar fi putut fi identificate cu putina imaginatie si pe paravanul initial. Prin ce difera, atunci, cele doua obiecte: cel utilitar de cel artistic? La fel s-ar putea intreba: prin ce difera panourile pictate ale lui Lichtenstein de benzile desenate pe care le reproduce in mod fidel ori prin ce difera roata de bicicleta agatata intr-un atelier de cea expusa de Duchamps intr-un muzeu?

Acestea sint o parte din intrebarile puse de Dragos Patrascu in cartea sa Estetica analitica: Arthur Danto. Un volum care isi propune sa prezinte sistematic estetica teoreticianului american al artei, cunoscut si discutat in mediul occidental al ultimilor 20-30 de ani.

Danto este practicant al filozofiei analitice, curent preocupat indeosebi de natura si structura limbajului. Daca parintii filozofiei analitice (Carnap, Wittgenstein) afirmasera ca limbajul artistic este lipsit de sens, Danto va parasi aceasta viziune radicala. Limbajul artei, va spune el, este mai mult decit o simpla expresie a unor sentimente, el are o semnificatie specifica si nu este sinnlos, fara sens. (Iar aici ajunge sa ne gindim la faptul ca orice instalatie ori obiect din arta contemporana e insotit de un text justificativ, de un comentariu estetic sau ideologic.) Mai mult, opera insasi este mai curind limbaj decit imitatie, este expresie a unei idei si nu reprezentare mimetica a ceva real. Ca suport ideatic, arta nu va putea subzista decit intr-un orizont ideologic si hermeneutic.

Lestul teoretic este evident in orice act de receptare estetica, observa Dragos Patrascu. Si cum fiecare veac impune cadrele sale de discutie asupra artei, ne-am putea intreba: ce sansa ar fi avut o lucrare fovista cu o jumatate de secol inainte de aparitia acestui curent sau cit de prizata ar fi fost naivitatea emotionanta a reprezentarilor spatiale ale lui Giotto in secolul al XVII-lea dominat de teoria optica a perspectivei? Toate aceste lucruri par sa spuna acelasi lucru: istoria artei nu este decit o istorie a interpretarilor, o insiruire a unor atitudini metaartistice mai mult sau mai putin constientizate. O concluzie provizorie care are nevoie de citeva nuante.