Comparație etic-estetic în Cultura Tradițională Românească

Omul – o fiinţă adaptată unor relaţii de o mult mai mare varietate şi complexitate – leagă de pasiune în general ideea unor calităţi sociale, care dirijează şi aţâţă pofta pe care el o simte la fel cu orice alt animal; şi întrucât nu este sortit să trăiască oarecum slobod, se cuvine a fi înzestrat cu un dar care să-i hotărască preferinţa şi să-i uşureze alegerea; o calitate palpabilă, căci nici o alta nu-şi poate produce efectul mai repede, mai puternic şi mai sigur. Aşadar, obiectul acestei pasiuni tulburi pe care o numim dragoste este frumuseţea sexului. Bărbaţii sunt atraşi de frumuseţea trupească în general, întrucât are de-a face cu viaţa sexuală şi urmează astfel unei legi obişnuite în natură; pe de altă parte însă, când e să iubească pe cineva anume se opresc asupra fumuseţii personale .

I. Frumuseţea

O credinţă obişnuită este aceea că perfecţiunea este cauza frumuseţii. Femeile îşi dau prea bine seama de acestea, drept pentru care se deprind să vorbească din vârful buzelor, să umble cu paşi mici şi împiedicaţi, să se prefacă slabe şi adesea bolnăvicioase. Natura este cea care le învaţă toate aceste vicleşuguri, frumuseţea aflată la ananghie este cea mai înduioşătoare frumuseţe. La fel de bune rezultate dă şi împurpurarea obrajilor; modestia în general, care este un semn tacit de recunoaştere a imperfecţiunii, este considerată o calitate plăcută şi fără îndoială o întăreşte pe oricare i se alătură .

Frumuseţea este o calitate ce ne afectează în mult prea mare măsură pentru a nu depinde de trăsături obiective. Întrucât nu este o creaţie a raţiunii noastre, întrucât îi simţim prezenţa indiferent de utilitatea obiectului respectiv şi chiar când ea este inexistentă, întrucât ordinea şi rânduielile naturii sunt în general diferite de măsurile şi proporţiile noastre, putem ajunge la concluzia că frumuseţea este o calitate a lucrurilor care acţionează în mod mecanic asupra spiritului omenesc, prin intermediul simţurilor .

Urâţenia este la antipodul frumuseţii, ea nu se opune întru totul proporţiei şi adecvării; căci este pe deplin posibil ca un lucru să fie urât în ciuda proporţiilor sale şi în ciuda potrivirii sale perfecte pentru tot felul de scopuri .

Diformitatea se naşte din lipsa proporţiilor obişnuite; existenţa naşte din lipsa proporţiilor obişnuite; existenţa lor în oricare obiect nu duce în mod necesar la frumuseţe. Lipsa proporţiilor obişnuite la oameni şi alte animale ne provoacă în mod cert dezgustul, deşi prezenţa lor nu este câtuşi de puţin cauza unei plăceri reale .

Dacă adecvarea părţilor constituie frumuseţea formei lor, întrebuinţarea lor nu va face decât să-i sporească frumuseţea. Sunt lucruri foarte frumoase în care e cu neputinţă să descoperi vreun folos practic. Ca să fim cinstiţi, când privim nişte ochi frumoşi, o gură bine conturată sau un picior elegant, ne gândim noi oare că sunt excelent alcătuite pentru a vedea, a mânca sau a fugi? Este adevărat că în bunătatea şi înţelepciunea sa infinită, cel de sus a hărăzit frumuseţea lucrurilor folositoare; aceasta nu demonstrează însă că noţiunile de utilitate şi de frumuseţe sunt identice sau măcar că depind una de alta .

II. Natura

În concepţia românească, măsura tuturor lucrurilor este natura. Dar nicăieri, poate, mai limpede decât în concepţia românească natura şi omul n-au alcătuit o unitate mai desăvârşită. Osmoza dintre visare poetică şi peisaj se produce, în literatura noastră, la nivelul profund al imaginii: şi aici ne referim la descripţiile lui Eminescu. Acestea sunt tot ce poate fi mai departe de o copie după natură. Natura este o formă de existenţă pentru cei care „nu-şi beau din pahare, căci beau din izvoare”. Modelele naturii în poezia populară sunt antropomorfice: omul este cel care dă sens peisajului şi forţelor care-l însufleţesc. Frumosul se constituie la scară umană; mai mult decât atât, la o scară măsurată cu dimensiunile priveliştii româneşti. Într-o faimoasă baladă cosmogonică, Soarele şi Luna, astrul zilei îşi caută mireasă, nu în necuprinsul lumii, ci umblând:

„Lumea-n lung şi-n lat,

Ţara Românească

Şi Moldovenească

Lungiş,

Curmeziş...”

Povestea frumosului devine, în cultura românească, o poveste a vieţii. În existenţa zilnică a oamenilor, în înfăţişările mereu preschimbate ale naturii, artistul român a descoperit temeiurile cele mai sigure ale frumosului. Iar suprema întrupare a frumosului omenesc, a frumuseţii naturii este ţara. Imaginea vizulă, melosul popular au intrat în textura operei celor mai de seamă artişti români, nu ca un citat folcloric, ci ca o substanţă veşnic generatoare de frumuseţe, de adevăr, de raţiune .

III. Arta populară

Arta populară nu este altceva decât un fenomen artistic care răsună mereu în urma artei mari pe care o copiază şi modifică. Problema valorii estetice a artei populare trebuie însă repusă pe un plan modern în lumina contribuţiilor teoretice ale esteticii. Prin valoarea estetică, cercetătorii înţeleg nu o valoare-mijloc ce serveşte doar ca un instrument de obţinere a unei alte valori, ci un scop în sine, o „finalitate fără scop”, după cum spune Kant.

Atitudinea ţărănească faţă de frumos este în funcţie de vârstă şi sex. Bărbaţii socotesc de obicei că frumosul intră numai în împărăţia femeilor. La rândul lor, femeile o lasă pe seama fetelor nemăritate. Frumosul îmbracă deci o vădită funcţie erotică. „După măritiş, nu stăm de frumuseţuri” , spunea de pildă o ţărancă. Alteori frumosul conferea o consacrare socială sau însemna numai condiţia elementară a pătrunderii în societate. „Ne împodobim ca să putem ieşi în lume” , ne spune o altă ţărancă.

Caracterul eterogen al „artei populare” se poate observa însă mai bine în cazul obiectelor cărora oamenii cultivaţi le atribuie prin excelenţă, o valoare a frumosului. Cităm astfel chipurile şi podoabele lor ce le însoţesc, atârnând pe pereţii caselor ţărăneşti, flori, coroane, inscripţii ornamentale, poze de morţi, icoane, reprezentări de scene laice care n-au pentru ţărani decât valoarea unei „amintiri”. Nu funcţia estetică se poate vedea în unele picturi greoaie, în îngrămădiri de podoabe ce produc batjocură satelor vecine, de a căror urâţenie chiar purtătorii lor ajung să se convingă, dar pe care nu le îndepărtează totuşi, fiindcă nu aparteneţa estetică îi interesează pe ţărani, ci funcţiunea tradiţionalistă ce o împlinesc. Interesul omului din popor depăşeşte totdeauna contemplaţia obiectului şi se întreabă asupra semnificaţiei lui în cadrul vieţii colective.