Concepțiile despre Frumos în Antichitate

I.Frumosul – noţiune principală a esteticii

I.1. Etimologia cuvântului şi problematicile lingvistice

Conform dicţionarului explicativ al limbii române, cuvântul frumos reprezintă categoria fundamentală a esteticii prin care se reflectă însuşirea omului de a simţi emoţie în faţa operelor de artă, a fenomenelor şi a obiectelor naturii şi care are ca izvor obiectiv dispoziţia simetrică a părţilor obiectelor, îmbinarea specifică a culorilor, armonia sunetelor şi provine din latinescul formosus , care desemna însuşirea de a avea o formă bine alcătuită. Alte limbi care au preluat termenul formosus sunt spaniola (hermoso) şi portugheza (formoso).

Noţiunea de frumos cu diversele ei accepţiuni a existat însă din cele mai vechi timpuri. Grecii numeau frumosul kalon, ca şi noţiune generală, dar aveau şi termeni care se refereau la domenii mai restrânse. Astfel, frumosul vizual era numit symmetria (echilibrul măsurii), iar frumosul auditiv se numea harmmonia (acordul sunetelor) În latina antică, frumosul era numit pulchrum. Limba latină a păstrat acest termen până în perioada Renaşterii, când a fost înlocuit de cuvântul bellum. Mecanismele lingvistice care au dus la această substituire sunt interesant de urmărit: bellum provine din diminutivul bonellum (diminutiv al cuvântului bonum = bun), care era folosit pentru a desemna caracterul plăcut al femeilor şi copiilor. Termenul a fost preluat de limbile moderne: italiană şi spaniolă (bello), franceză (beau), engleză (beautiful).

I.2. Definirea termenului

Definiţia actuală a termenului de frumos este rezultanta unei întregi dezbateri filozofice desfăşurate de-a lungul secolelor.

Estetica, ca şi disciplină filozofică modernă s-a născut aproximativ în anul 1750 odată cu apariţia lucrării Aesthetica a lui Alexander Gottlieb Baumgarten. Conform concepţiei sale frumosul reprezintă „perfecţiunea fenomenală”

E.Kant defineşte frumosul ca fiind un element intermediar între lumea obiectivă şi cea subiectivă: „ceea ce place în mod universal fără concept”, „ceea ce place fără nici un interes”

Mai târziu, Friedrich Hegel defineşte frumosul ca fiind „reprezentarea sensibilă a ideii”. În viziunea lui Hegel, categoriile frumosului sunt: simbolicul, propriu arhitecturii, clasicul, propriu sculpturii şi romanticul, propriu picturii, poeziei şi muzicii. Hegel exclude categoria frumosului natural din preocupările disciplinei esteticii Această concepţie este preluată de esteticianul român Tudor Vianu care include în sfera preocupărilor esteticii doar frumosul artistic, artificial. Iar opera de artă reprezintă un produs de frumuseţe într-un context urât sau cel mult indiferent

În literatura română de specialitate, Mihai Dragomirescu introduce sintaxa de „frumos psihofizic” care înglobează latura afectivă, intelectuală şi pragmatică a noţiunii

Ion Ianoşi în lucrarea sa Estetica din 1998 include frumosul în preocupările esteticii filozofice pe care o individualizează faţă de estetica ştiinţifică, care se ocupă de problematica complexă a creaţiei artistice

I.3. Teoriile fundamentale despre frumos

Frumosul reprezintă categoria fundamentală a esteticii, în jurul căreia de-a lungul istoriei gândirii filozofice s-au conturat trei teorii esenţiale. Prima se referă la sensul extins al noţiunii, cuprinzând atât frumosul vizual, cât şi frumosul moral. În concluzie interferează deopotrivă cu domeniul esteticii şi al eticii. Platon este unul dintre filozofii Antichităţii care dezvoltă această concepţie, preluată mai târziu şi de Plotin. A doua include exclusiv concepţia legată de domeniul esteticii (muzicală şi vizuală), operând cu noţiuni de genul: culoare, formă, sunet, frazare, durate. Sofiştii atenieni şi stoicii sunt cei care adoptă această delimitare mai restrânsă. Această teorie este de altfel cea pe care a preluat-o cultura occidentală modernă. A treia teorie conferă noţiunii de frumos sensul cel mai restrictiv, referitor doar la domeniul vizual. Această teorie a fost preponderent uzitată în perioada Renaşterii, fenomen explicabil prin contextul cultural al perioadei în care artele vizuale cunosc cea mai puternică dezvoltare de până atunci