Conceptul de Fenomenologie și Ego Transcedental

Conform lui Edmund Husserl, fenomenologia reprezinta stiinta generala a esentei, a fenomenelor pure. In cadrul acestei fenomenologii, ego-ul transcendental poate dispune de toate stiintele ca si fenomene, nu ca si sisteme ale unor adevaruri valabile.

In constituirea teoriei sale filosofice, Husser porneste de la indoiala lui Descartes care se intreba cum putem sa fim siguri de ceva din moment ce avem toate motivele sa ne indoim. Unde este temeiul certitudinii noastre? Raspunsul la acesta intrebare ofera solutia care consta in faptul ca certitudinea sta in indoiala. Punerea la indoiala a oricarui lucru a generat gasirea fundamentului certitudinii insasi.

Husserl, spre deosebire de inaintasul sau, considera ca cogito-ul trait nu se poate reprezenta in afara lucurilor care constituie subiectul cogitatiilor sale. Drept urmare, un subiect (un “eu”) gandeste mereu un obiect, un lucru. Cele doua notiuni sunt strans legate una de alta, chiar inseparbile. Acel ceva care e gandit e trait nemijocit, originar. Husserl va incerca sa explice in opera sa ceea ce gandirea gandeste in mod original.

Prin sintagma “Gandesc, deci exist”, Husserl a incercat sa reprezinta luarea in posesie a constiintei de catre ea insasi, fiind in acelasi timp actul initial al oricarei reflectii filosofice. Constiinta promovata de Husserl nu se identifica cu acea constiinta personala, nu reprezinta realitatea eului particular, ci reprezinta o forma de existenta derivate care are nevoie de a fi regasita.

In opera sa, Husserl porneste de la certitudinea originala pe care o avem despre existenta noastra in cadrul unui lumi. Kant este cel care se intreaba: cum se face ca stiinta exista, desi in experienta nu se poate afla nimic care sa fie necesar si universal valabil? Heidegger pune intrebarile: cum se face ca putem avea certitudini? Ce relatie exista intre constiinta si lume?. Husserl este cel care incearca sa raspunda acestor intrebari folosind metoda sa fenomenolofica. Aceasta ia ca si exemplu certitudinile care exista in matematica si logica deoarece numai aceste sunt certitudini in stare pura. Ceea ce incearca Husserl sa faca este sa descopere ceva nemijlocit si originar. In cadrul metodei sale el foloseste ca si instrument introspectia. El isi incepe filosofia cu o prezentare a rolului major pe care il are constiinta. De aceea, ceea ce este dat in constiinta este accesibil prn constituirea sensului prin constiinta insasi. Constituirea acestui sens se face in functie de locul pe care in ocupa obiectul in constiinta. De aceea, trebuie sa nu ne concentram atentia asupra lucrurilor in lume, ci asupra modului in care ne sunt date lucrurile, in acest caz, lucrurile ca si fenomene.

Fenomenologia husserliana stabileste ca “prim principiu metodic” faptul ca “eu, in calitate de filosof debutant, ca o consecinta a faptului ca tind catre scopul prezumptiv al stiintei veritabile, nu pot emite si nici nu pot concepe ca fiind valabila nici o judecata pe care sa nu o fi creat anterior eu insumi dintr-o evidenta, din experiente in care lucrurile si starile de lucruri respective sa-mi fie prezente ele insele in persoana” . In acelasi timp, insa, “dat fiind caracterul fluid, echivoc si mult prea putin exigent al limbajului comun in ceea ce priveste perfectiunea expresiei, chiar si acolo unde sunt folosite mijloacele sale de expresie va fi necesara o noua intemeiere a semnificatiilor printr-o orientare originara catre evidentele obtinute in travaliul stiintific si catre fixarea lor in aceste semnificatii” .

Husserl ia constiinta drept punct de plecare pentru transpunerea in practica a ideii de stiinta veritabila, alaturi de aceasta, in demersul fenomenologic un rolul decisiv il au perceptia si semnificarea. Husserl insusi precizeaza ca “orice evidenta este o sesizare proprie a obiectului existent si a felului sau de a exista in modul el insusi in persoana” , iar a sesiza implica in acest caz un mod necesar o perceptie a obiectului vizat, o cu prindere a sa, o prindere a sa intr-o semnificatie.

Atata timp cat Husserl subliniaza ca judecatile trebuie create de catre subiect, semnificatia nu poate surveni decat prin intermediul acestuia, nefiind insa vorba de un ceva ce abia odata cu subiectul este descoperit ci doar de actul de semnificare al obiectului. Chiar daca lucrurile se afla in afara noastra, judecatile apreciative la adresa lor sunt de (re-)gasit in interiorul nostru: “intreaga lume obiectiva exista pentru mine, si anume tocmai asa cum exista ea pentru mine. Tot ceea ce apartine lumii, intreaga existenta spatial-temporala exista pentru mine, adica are o anumita valabilitate pentru mine, si anume prin faptul ca o experimentez, o percep, o rememorez, ma gandesc la ea intr-un anumit fel, o judec, o valorizez, o doresc s.a.m.d. Dupa cum se stie, pe toate acestea Descartes le desemneaza cu titlul de cogito. Lumea nu este in general pentru mine nimic altceva decat ceea ce exista si este valabil pentru constiinta mea intr-un astfel de cogito”.