Cunoaștere și Incertitudine într-o Lume Căzută din Grațiile Divine

Abstract

În acest eseu doresc să arăt că într-o lume decăzută posibilitatea de a cunoaște totuși este posibilă. Concepția căderii și a păcatului începe să fie înlocuită de către mentalitatea nouă care apare în secolul XVII.

Deși tema este foarte vastă și complexă prin schimbarea și atitudinea ce se poate vedea în vremea respectivă, mi-am propus să mă restrâng la doi autori importanți Descartes și Spinoza. Astfel structura studiului meu este să arăt mai întâi de toate zeitgeist-ul vremii care predomina în vremea respectivă, să arăt cum filosofia lui Descartes și Spinoza participă la schimbarea mentalității și a determinat-o să meargă într-o direcție nouă de cercetare. Astfel voi dedica un capitol lui Descartes și cum cunoaștem prin Dumnezeu, fiind urmat apoi unul dedicat lui Spinoza.

Concluzia eseului sper să clarifice că lumea s-a îndepărat de la credințele vechi pe care le avea și treptat apare un tip de cunoaștere care începe să se întemeize în Europa.

Cunoaștere și incertitudine într-o lume căzută din grațiile divine

1. Introducere:

În acest eseu intenționez să arăt că există o conexiune între decăderea umanității și a posibilității de a cunoaște dincolo de acest fapt. Deși Biserica propovăduia această pierdere gravă a ceea ce a fost în Grădina Edenului, totuși în modernitate putem să începe să discutăm de noi moduri de a vedea lumea și de a o cunoaște.

În cele ce urmează vreau să observ cum se manifestă această schimbare pe care lumea o acceptă. Căderea din Rai l-a facut pe om să sufere foarte mult,dar totuși se poate vedea că prin Descartes, de exemplu, prin afirmația sa „Cuget, deci exist.” putea să cunoască totuși ceva precum și sistemul spinozist al ideilor- doar ideile adevărate pe care omul poate să le cunoască direct sunt bune. Deci în cele ce urmează aici, vom vedea că ceea ce este de cunoscut se poate lega foarte mult de ceea ce facultatea de intelect sau rațiunea poate să cunoască dacă este atât de presată de erori și de idei false și cum omul se dezleagă de păcatul originar pe ce i-a fost admis de către Biserică.

Spinozismul și el la rândul său a atras multe controvese și lumea chiar l-a acuzat pe Spinoza de a fi ateu după scrierile sale. Ideile și libertatea îngrădită totuși pe care o are omul în filosofia sa este discutabilă și împotrivă, aici voi încerca să arăt că în raport cu vremea, adoptarea unei filosofii precum cea a lui Spinoza, chiar omul începe să se desprindă din pasivitatea cunoașterii și se desprinde chiar de Biserică și se prefigurează mersul într-o direcție în care modernitatea începe să vadă un alt fel de om. Unul care merge spre o cunoaștere mai certă și condiționate de doctrine care nu-l mai opresc să facă acest lucru.

Mersul său este acum schimbat, căderea nu mai este un imediment pentru că omul nu mai vrea să stea să aștepte un miracol divin ci vrea să cunoască materia și lucrurile din jurul său. Medierea dintre lumea „rea” și om, este că el până la urmă poate să găsească resturi din cunoașterea divină.

Modul în care se mai poate forma o cunoașterea are rădăcini foarte istorice în ideologiile europene și în primă fază aici aș dori să le expun. De asemenea dacă ne raportăm la Descartes și Spinoza vom vedea că aceștia totuși sunt unii dintre primii filosofi care reușesc să se desprindă de problema „vinii” care provine din căderea umană și de pierderea cunoașterii grădinii edenice.